Luni, 18 Februarie 2019
Luni, 18 Februarie 2019


Călimară / Holbându-mă la orbirea justiției în „Spectatorul condamnat la moarte"

Holbându-mă la orbirea justiției în Spectatorul condamnat la moarte


1. „Bă doctore (măi dragă), așa crezi tu că se construiește comunismul?”

Mă întreb câți se mai gândesc azi la posibilitatea de a fi luați pe sus, inculpați pe baza culorii ochilor și a vestimentației, pentru o vinovăție ticluită de către un procuror dezlănțuit, secondat și ghidat de un apărător din oficiu, iar în cele din urmă condamnați la moarte de un judecător cu chipiu de comisar politic, aservit „cauzei” până-n măduva oaselor și totul să decurgă pe baza declarațiilor smulse unor amărâți fie prea speriați, fie prea plini de ei. Cred că nimeni, fiindcă ne-am deprins a ne raporta la conceptul de libertate, rezumat prin sintagma „lipsa constrângerilor”.

Asta este situația. De când am început să „ne confruntăm doar cu decizii personale”, pentru că astfel definește Karl Popper societatea deschisă, ne scapă din vedere faptul că până nu demult ne zvârcoleam în totalitarism, unde distanța dintre stat și societate era inexistentă, partidul unic strecurându-se în viața cetățeanului și că este posibil ca încă și azi să mai fim tributari acelei democrații originale și zâmbărețe, ce ne-a fost servită ca desert la salamul de soia. Și când scriu asta, scuip în sân …



Recunosc că nici eu nu m-am gândit vreodată la o asemenea posibilitate, deși jumătate din existență mi-am trăit-o în „comunismul de omenie”. Am fost și eu înjurat în timp ce-mi „serveam patria” în Armata lui Berilă; au urlat la mine, cât i-au ținut rărunchii, diverși directori cu înalte studii la Ștefan Gheorghiu (facultatea de proști): „Bă doctore (măi dragă), așa crezi tu că se construiește comunismul? Ha bă? Ești destituit. Nu mai ai ce căuta în agricultura socialistă de stat”; de vreo câteva ori am fost amenințat de politruci beți, pentru greșeli minore, nici măcar contravenții, în maniera: „Bă! Ia vezi că aduc procurorul să-ți pună cătușele”.

Din fericire, toate s-au dovedit răcnete-n vânt ale unor vătafi înebuniți de spaima de a le scăpa ciolanul cel unsuros, pe care toți cei aflați în situația mea ne deprinseserăm să-i mințim cu seninătate, iar apoi, în timp ce ne burdușeam buzunarele cu ce găseam prin Câmpul Domnului, să râdem pe înfundate – „lasă să urle, că doar ei aud”.



        Goya. Somnul rațiunii naște monștri". Asociație liberă. Liberă interpretare?

Eu cred că am avut mare noroc, atât datorită firii mele tranșante, cât mai ales datorită faptului că m-am născut suficient de târziu pentru a scăpa nepătruns de acea frică animalică pe care o amintea tatăl meu, povestind despre anii 50-60 ai secolului trecut:



 „De atunci a început să se înfiripe frica în sufletul meu. Sentimentul de teamă cu care m-am confruntat în anii de început ai totalitarismului, când aceasta a fost instituționalizată ca armă a dictaturii și a luptei de clasă, avea să conducă la o anumită structurare a personalității care mă va marca toată viața. Conform sloganului cine nu e cu noi e împotriva noastră, nu era admis pluralismul politic, iar diferența de opinii era cotată drept reacționarism și tratată ca atare. Nu era o practică inventată de comuniști …”.

De la 27 de ani îmi duc existența „dedându-mă” la nevisate libertăți și fiindcă în majoritatea timpului m-am preocupat mai ales de ziua ce va urma, am lăsat-o mai moale cu reflecțiile despre trecut. Așa s-au scurs anii, zi după zi, până în sâmbăta ce tocmai a trecut, când printr-un joc al întâmplării, m-am trezit martor în procesul „Spectatorului condamnat la moarte”.

2. Spectatorul condamnat la moarte

De multă vreme doream să văd piesa lui Matei Vișniec Spectatorul condamnat la moarte și se pare că sosise momentul. Citisem despre această piesă că ar fi „o parodie amară la adresa justiției de tip stalinist. O instanță neîndurătoare, care nu ține seama de nevinovăția celui acuzat, astfel încât orice nevinovat poate deveni victimă, descoperindu-i-se greșeli, acolo unde ele nu există. Astfel, procesul unui criminal ascunde, de fapt, punerea sub judecată a publicului.

Spectatorul este vinovat pentru că rămâne impasibil în fața propunerii regizorului, actorilor și, în ultimă instanță, a autorului”. Urmărind însă spectacolul și devenind parte a sa, așa cum mi s-a întâmplat mie, pricepi că un astfel de proces nu constituie apanajul strict al stalinismului, pentru că oriunde și oricând, atunci când justiția devine o unealtă, se pot înâlni astfel de situații.

Da …, unii au fost condamnați doar pentru că le-au arătat semenilor că Pământul se învârtește, altul pentru că a scris „Versetele satanice” și mulțimi fără număr au dispărut strivite sub greutatea sentințelor arbitrare și colective, date pe criterii precum rasa, etnia, convingerile sau originea vinovaților fără vină.



          Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte/Teatrul Național Cluj

Intrând în mica sală a studioului „Art Club”, spectatorii s-au așezat care pe unde au apucat, umplând până la refuz tot ceea ce nu reprezenta spațiu de joc, sub privirea de cerber și în admonestările avocatului acuzării. Publicul era peste tot. Pe platforma încropită în fundul încăperii se îngrămădiseră o seamă dintre ei, ținând nasuʼn pământ și evitând privirea de hultan a acuzatorului, de teamă ca nu cumva să-i ia la ochi. În scurt timp însă, în clipa în care le-a fost înfățișat acuzatul pentru care se ceruse pedeapsa capitală încă înainte să fi fost ghicit, acolo sus pe stinghii, au devenit precum montagnárzii* din vremea Terorii.



            Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte/Teatrul Național Cluj

Procesul a început printr-o halucinantă pledoarie a avocatului acuzării care cerea cu o vehemență ce l-a adus în stare de leșin, nici mai mult, nici mai puțin, decât condamnarea la moarte a unui criminal ipotetic. Rând pe rând, judecătorul, grefiera și chiar apărătorul ce s-a ivit cu o oarecare întrziere, au înfierat abominabila faptă ce nu avusese loc și pe monstrul capabil a o făptui. Diverși martori, unul mai nătâng și mai timorat decât celălalt dar care, pe măsură ce erau băgați în seamă și li se indica ce să declare, se ascuțeau ca lupta de clasă și-l înfierau cu fervoare pe făptuitorul căruia de acum i se cunoșteau pănă și cele mai mărunte detalii fizionomice și comportamentale, deși el ca persoană continua să fie unul dintre spectatori.

Apoi, printr-un raționament elucubrant și argumentat într-o manieră inegalabilă, nici măcar de aberațiile lui Lombroso* …, criminalul înnăscut, ce semăna ca două picături de apă cu strămoșii săi criminali, cărora le-a păstrat caracteristicile fizice - veritabile stigmate – a fost identificat în persoana spectatorului de pe scaunul cu numărul 52. Ce noroc că mai există și oameni de bine și fără de rușine, atenți la detalii, fiindcă noi, aștialalți, neluminații, l-am fi considerat pe tânărul îmbujorat, ce ne privea uimit și fără a crâcni, o persoană de-a dreptul candidă, incapabilă să făptuiască o atare neleguire.



          Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte/Teatrul Național Cluj

Dar desigur, după ce ni s-a explicat în amănunt și ni s-a repetat pe diverse tonalități (megafonul maoist), ne-am zis că „o fi făcut el cu siguranță ceva, că nu de pomană e judecat”. Ce importanță mai avea faptul că nelegitul demascat ce-și ținea brațele încrucișate cu resemnare și privea peste mulțime prin niște lentile aburite, n-a scos niciun cuvânt în tot timpul cât a mai durat mascarada? Fusese condamnat deja în pledoaria de deschidere. Greu moment, vorba ălora: „Dar pentru aia domnule, infect caracter, abjectă creatură răufăcătorul ăsta. Să nu recunoască el domnule, nici în ruptul capului. Așaaa…, ca să fie bine pentru toată lumea”.

3. E simplu să condamni la moarte pe cineva,

dar ce te faci dacă respectivul încremenit în aceeași resemnare, refuză să se sinucidă și toți cei la care apelezi, oferindu-le „cinstea” de a apăsa pe trăgaci, se eschivează din varii motive? Tragi tu, cel care l-ai condamnat? În niciun caz, e sub demnitatea ta și de indignare îți scapă pistolul din mănă. E mult mai înțelept și desigur mai democratic, să obții mai mult decât consimțământul tacit al celor prezenți, pentru că altfel cine te va mai crede peste ceva timp că sentința a emanat de la masele cu înaltă conștiință revoluționară.



Autodafé Velasquez. Ceremonie în cursul căreia cei condamnați de inchiziție pentru erezie erau puși să revină la credința părăsită; ardere pe rug la care erau condamnați, în timpul inchiziției, cei socotiți eretici; acțiune care duce la distrugerea prin foc. Liberă asociație.Liberă interpretare?

Cu siguranță, acesta este motivul pentru care, pe neașteptate, am fost săltat de pe locșorul meu călduț, și transformat cât ai clipi din ochi din spectator în Martorul nr. 5 (un spectator din sală). Până să mă dumiresc, eram cocoțat pe un podium, cu două becuri orbitoare proptite în ochi, iar acuzatorul și asistentul său – avocatul apărării mă supuneau unui tir încrucișat:

Avocatul acuzării (cu simulată bunăvoință): Numele, prenumele, ocupația?
Martorul nr. 5 (tărăgănând): Suuunt veterinar …
Avocatul acuzării (vizibil iritat): Ce crezi dumneata că aici răspunzi doar la ce ai chef? Numele și prenumele!!!
Martorul nr. 5 (cu promptitudine): Borbil Septimiu!
Avocatul acuzării: Cu „r” sau cu „l”?
Martorul nr. 5: Cu „l”.
Avocatul acuzării (către avocatul apărării; trăgând cu nesaț din tigară): Suficient. Ia-l tu în primire!
Avocatul apărării (cu o bonomie studiată, dar răstit la finalul interogației): Domnule Borbil … te-ai distrat copios în seara asta. Te-am văzut! Ai venit singur sau cu soția?

Preț de jumătate de minut, în sală s-a așternut liniștea. Mă uitam la cei doi cerberi ce se sloboziseră asupra mea, apoi la restul completului și la publicul ce tânjea după o nouă victimă, dar în tot acest interval, cu coada ochiului, îmi urmăream soața. Eeei, ce „autodafé”* m-ar fi așteptat acasă, dacă datorită limbuției mele, s-ar fi trezit alături de mine pe podium, printre cești de cafea pe jumătate golite, în fum de țigară și damf de mici … Așa că am fost laconic și am mințit cu seninătate, ca pe vremuri.

Martorul nr. 5: Singur.
Avocatul apărării (mieros): Domnule Borbil ești om cu școală, așa că eu te rog frumos, așaaa, uitându-te în ochii mei ca în ochii unui unui bou, să ne spui ce părere ai dumneata despre ceea ce se întâmplă în această încăpere?

M-a întrebat și mi-a întins micofonul. Din nou privesc spre nevastă cu coada ochiului, apoi îmi rotesc ochii prin sală și îmi dreg glasul, încercând să trag de timp. În tot acest interval, îmi munceam mintea ce să-i zic ca să scap basma curată. Să trag o înjurătură ca tot românul când nu are răspuns? Nu era cazul. Să-i zic că în urmă cu vreo 25 de ani văzusem ceva la fel de frumos, la televizor? Poate că era locul și/sau cazul, dar nu eram convins că-i sunt pe plac. Să dau vina pe unguri? Știți, aștia-s de vină pentru orice, dar mai bine nu mă bag.



                    Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte/Teatrul Național Cluj

Să mă apuc să urlu din toți bojocii „combat cu mânie proletară”? S-ar fi putut gândi că fac mișto de el. Dar și de această dată, am avut noroc. M-a salvat pornirea ancestrală ce-l îndemnă pe român, ca în momentele de restriște, să răspundă și cu da și cu nu. Prin urmare, preț de o secundă, l-am privit în ochi pe apărătorul-anchetator și i-am răspuns fără să clipesc.

Martorul nr. 5: Dumnevoastră domnule avocat, nu aveți ochii limpezi și umezi ….
Avocatul apărării (siderat, rumoare în sală): Io pe ăsta nu-l mai întreb nimic. Descoase-l tu, colega!
Avocatul acuzării (potolit): Deci, domnule Borbil de ce vă aflați aici?
Martorul nr. 5 (precaut): Păăi, ca să mai înțeleg câte ceva despre mersul justiției celei oarbe…
Avocatul acuzării (domol): Și ce ați înțeles?
Martorul nr. 5 (cu silă): Mi-am reamintit – oricine, oriunde și oricând poate fi acuzat și condamnat în mod cu totul arbitrar, cu acordul tacit dacă nu cu concursul semenilor.
Avocatul acuzării: Multumesc, luați loc.

Se pare că am avut trecere, pentru că nici nu mă așezasem bine, că m-am pomenit în fața mea cu regizorul în carne și oase, purtând pe sub surtuc un rolling pentru care Teodor Brateș, cu siguranță, l-ar fi pizmuit. Mi-a strâns mâna îndelung, mulțumindu-mi în cel mai ales mod pentru aportul pe care mi l-am adus la salvgardarea justiției, nepermițând să-i fie întinate valorile.



                       Teodor Brateș „amfitrionul" Revoluției din 1989 de la TVR

Apoi, plutind ca un spectru peste maldărele de dosare de urmărire penală, răspândite prin încăpere, i-a adunat grămadă pe toți cei care cu câteva minute înainte împărțiseră dreptatea. În primul moment m-am priceput nimic din ceea ce se întâmpla. Declarațiile și autocriticile curgeau una după alta, într-un ritm amețitor. Apoi m-am dezmeticit. Era imperios necesar, fiindcă afară se adunaseră mulțimi de oameni și fiecare dorea să declare câte ceva. Din când în când, câte unul se strecura în sală și declara…

…dar pentru ca totul să se schimbe și toate să rămână neschimbate (ca să-l parafrazez pe Lampedusa*) se impunea găsirea unui vinovat pentru cele întâmplate, dar și pentru cele ce vor urma și nimeni nu era mai potrivit acestui scop decât însuși autorul piesei. Acesta a fost târât în sală, cu un sac tras pe cap, în izmene, desculț și înlănțuit, fiind aruncat oarbei justiții. Aceiași călăi și aceeași resemnare … dar fiindcă totul se schimbase între timp, nefericitulul a fost interogat în baia de alături. Printre icnituri, gemete, urlete, bufnituri și sudălmi, la un moment dat, îl aud pe avocatul apărării strigând cu năduf: „unde-i veterinarul ăla”? Fulgerător, mi-au trecut prin minte cuvintele lui Lenin: „Dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; iar dacă nu vrei, te obligăm”… Să fie asta chintesența justiției? Sincer, mi-a fost teamă să întreb.



            Matei Vișniec: Spectatorul condamnat la moarte/Teatrul Național Cluj

Cumva, cumva am scăpat nevătămat și în vreme ce mă îmbulzeam spre ieșire, priveam atent în jur. De pe podea mă fixau sute de fețe, fotografiate din față, profil, semiprofil, ale unor destine zdrobite. Pe mese erau răspândite în devălmășie broșuri despre munca de partid, un bust a lui Marx, înconjurat de sticle de bere trezită, resturi de mici și nenumărate chiștoace. Trecând pe lângă statuia justiției care dintr-o țâță ciobită înregistra tot ce mișca în încăpere, am zărit pe masa apărătorului, alături de nagan-ul (наган) trântit neglijent peste un box, câteva rânduri scrijelite în spaniolă. Nefiind vorba despre cunoscutul „El sueño de la razón produce monstruos” m-am gândit că sunt citate din Dolores Ibárruri, Fidel Castro sau poate Walter Roman. Apoi am pășit în stradă.

                                                                              ***
Cam asta a fost tot - o minunată și instructivă întâmplare, cu un mesaj ce a mișcsat într-o asemenea măsură sufletul unei fete de vreo douăzeci de ani, neaburită încă de emanații, încât la sfârșit, ochii îi erau împăienjeniți de lacrimi.

Felicitări celor ce, cu adevărat, ne-au adus Lumină!!


Note*:

• montagnárd . membru al partidului cu vederi radicale, care ocupa partea cea mai înaltă a sălii în care se țineau Ședințele Convențiunii în timpul Revoluției burgheze din Franța (1789)
• Lombroso Întemeietorul Școlii de antropologie criminală. Autor al teoriei „infractorului înnăscut”, care poate fi recunoscut după anumite „stigmate” anatomice, fiziologice și patologice, azi pusă la îndoială
• Autodafé Ceremonie în cursul căreia cei condamnați de inchiziție pentru erezie erau puși să revină la credința părăsită; ardere pe rug la care erau condamnați, în timpul inchiziției, cei socotiți eretici; acțiune care duce la distrugerea prin foc.




Sus