Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Călimară / Conștiința civică prin locuri (in)vizibile

Conștiința civică prin locuri (in)vizibile

Am avut parte de un sfârșit de săptămână tihnit. Vineri dimineața, împreună cu consoarta, ne-am suit în mașină și am pornit spre Sinaia. Vremea nu era formidabilă, dar cel puțin nu ploua, iar verdele crud, omniprezent, mă liniștea. Rulam în tăcere, încercând să identificăm „noutățile” din peisaj. De la ultimul drum, cu excepția vegetației abundente, totul încremenise.

Calma monotonie s-a întrerupt, preț de câteva momente, la ieșirea din Câmpia Turzii, atunci când în stânga drumului s-au ivit acele…, nu știu cum să le spun – „palate”, dacă îi întrebi pe proprietari. De fiecare dată când văd atari grămezi de tablă și materiale scumpe, involuntar, gândul îmi zboară spre Taj Mahal, desigur, dacă l-aș privi în oglinda vrăjitorului lui Andersen. Și tot involuntar, mormăi câteva sudălmi, așa, mai mult pentru mine.

Spun involuntar, fiindcă de ceva vreme nu mă mai mir de nimic din ceea ce se întâmplă la mine în țară. Mă uit la „mausoleele” ce și le-au „tras” câțiva dintre capii celei mai numeroase minorități din România și cu ochii minții văd și inoxul ce lucește în locul porților maramureșene.



Îți vine să zici – „oameni fără carte ce au apucat la bani” sau „s-a balcanizat întreaga Românie”. Totuși, eu nu cred că aceasta ar fi explicația, iar starea României nu are nimic comun cu balcanismul pe care îl invocăm cu mult prea multă ușurință. Personal, am străbătut Balcanii de două ori și în nicio fundătură, oricât de îndepărtată, nu am întâlnit ceea ce noi, în mod peiorativ, calificăm drept apucături balcanice.

În țărișoara noastră, situația este de o unicitate dezarmantă, fiind greu să te izbești prin alte părți de asemenea „mirări de lume” (cum se zice în Banat). Mai degrabă, ceea ce resimțim este perpetuarea sau revigorarea „domniei proștilor” instaurată la 30 decembrie 1947, în urma „răsturnării valorilor”, după cum se exprima, cu mult timp în urmă, bunicul meu patern care s-a născut și a copilărit în Imperiu, s-a desăvârșit în Regatul României și s-a sfârșit în anii din urmă ai „dictaturii proletariatului”.

Frumosul și urâtul sunt noțiuni relative, pe care le interpretăm fiecare după propriul nivel de înțelegere, dar necazul e că procedăm așișderea în toate privințele. De fapt, în România totul este interpretabil și posibil, după capul, buzunarul, grosimea obrazului fiecăruia sau după exemplele oferite cu generozitate de „aleșii” încumetriți cu deținătorii „palatelor”.

M-am gândit ceva timp la aceste aspecte, dar nu mult, fiindcă pe drumul încă slab circulat am parcurs iute distanța pănă la Hădăreni, locul în care în 1993, românii și ungurii s-au „înfrățit” pentru un scop ce nu le face cinste. Am înghițit în sec, am traversat în tăcere satul și, din fericire, în scurt timp, atenția mi-a fost captată de lucruri plăcute. Pătrunseserăm de ceva timp în zona unde maghiarii sunt numeroși și pe marginea drumului nu se zărea nicio tăbliță sluțită în vreun fel.



                                 Kőhalom (Rupea) - ilustrație din descrierile lui Orbán Balázs

Această constatare, revederea Cetății Rupea cu turnurile recent acoperite, precum și popasul de la Râșnov, în vecinătatea Zărneștiului de care mă leagă numeroase amintiri, mi-au indus o stare de vioiciune persistentă. Restul de drum, de fapt o nimica toată, l-am parcurs în joacă.

Surprizele plăcute au continuat și la Sinaia. Nevastă-mea rezervase o cameră la un hotel ce funcționează într-una dintre anexele castelului și totul a fost minunat. Nu vă voi plictisi povestindu-vă cum am petrecut o zi jumate în preajma Peleșului, dar vă asigur că acest răgaz mi-a dat posibilitatea de a-mi răspunde la o seamă de întrebări legate de personalitatea lui Carol I. Măreția acestui rege te urmărește prin toate cotloanele castelului pe care l-a ridicat pentru a-i aminti de ținutul natal, dar și pentru a avea unde se retrage, ferit de roiurile de boieri care deși renunțaseră de ceva vreme la caftane și bărbi, își mențineau apucăturile levantine.

Pentru a evita aglomerația, am pornit spre casă devreme, hotărâți să ne abatem din drum pentru a vedea Viscri, satul care l-a fermecat pe Prințul Charles. Amândoi eram mânați de curiozitatea ce ne fusese stârnită de cele câteva documentare pe această temă, văzute în ultima vreme. Am intrat pe drumeagul dintre dealuri, am ocolit câteva gropi și după câțiva kilometri am ajuns în satul în mijlocul căruia se înalță una dintre cele mai spectaculoase biserici fortificate, inclusă alături de alte cinci de prin locurile unde au trăit sașii, în patrimoniul mondial UNESCO.
       

La intrarea în sat te întâmpină un panou de dimensiuni apreciabile pe care este explicat și ilustrat modul în care se pot renova vechile case. În rest liniște. La prima vedere, satul părea pustiu, deși era duminică, spre prânz. Pe măsură ce urcam pe ulița curată, admirând casele ce își recapătă strălucirea de demult, am înțeles ce se petrecea – satul nu era pustiu, doar că fiecare dintre locuitori își vedea de treburile sale. Am coborât din mașină în fața școlii proaspăt renovate și în aerul primenit de ploaia din timpul nopții am sesizat izul ciurdei de vaci, deși în preajma noastră nu se zărea vreo urmă a trecerii acesteia.

Privind mai atent am zărit prin curți, dar și pe la porți, localnici preocupați să vândă obiectele și articolele de îmbrăcăminte pe care le-au produs. În jurul lor nimic din ceea ce ar putea să deranjeze; totul era expus în mod ordonat, iar discuțiile se purtau cu voce scăzută.

Prima impresie a fost foarte bună și tot ceea ce am văzut ulterior ne-a convins că în Viscri viața oamenilor se schimbă într-un mod ce ar merita să fie luat ca exemplu și de alte asemenea comunități.


Analizând fețele sătenilor am înțeles că mulți dintre aceștia sunt romi și acest aspect mi-a provocat o emoție puternică. Este cunoscut de toată lumea faptul că în casele abandonate de etnicii germani, în Ardeal sau Banat, s-au aciuit mai ales romii, o populație caracterizată în majoritatea sa printr-un nivel de educație foarte scăzut, dar să fim înțeleși, în România aceștia nu sunt singurii ce se confruntă cu această problemă.

La sfârșitul anilor 80, la un Gostat de la marginea Pustei Banatului, am lucrat cu astfel de oameni, adunați de prin gară, și vă asigur că nu a fost ușor dar nici imposibil. Știind câte ceva despre soarta satelor săsești, desigur că am fost năpădit de emoție văzând chipurile oacheșe din jurul meu și preț de câteva minute am tot analizat detaliilie pentru a mă asigura că nu visez.

Pe măsură ce urcam spre biserică, pe drumul pietruit cu bolovani de râu între care nu se zărea niciun fir de iarbă, am constatat că localnicii erau preocupați și de aspectul curților. În fine, cu toți cei pe care i-am întâlnit ne-am salutat politicos. Evident, acestea sunt doar câteva detalii despre un sat cu niște oameni lângă care aș putea să-mi duc viața fără nicio reținere.

După ce am pășit în grădina bisericii, în scurt timp am ajuns la poarta din zidul de incită unde am întâlnit perechea de nemți stabiliți aici, care ne-au dat informațiile necesare. Era plin de turiști români și străini, cu toții fermecați de unicitatea locului. Am zăbovit destul de mult, așa că la plecare am savurat felurile de mâncare săsească, gătite cu iscusință de Mariana și alte membre ale Asociației femeilor din Viscri.

Ulterior, m-am documentat și am aflat că perechea de nemți sunt inițiatorii proiectului „Șosete din lână naturală din Viscri” ce a schimbat cursul vieții în acest loc izolat.



Șosetele croșetate din vechi pulovere de lână de către femeile din sat erau inițial schimbate pe alimente, dar cum grămada de șosete creștea, trocul s-a transformat într-un proiect la care participă 125 de femei din sat. Anual, acestea tricotează aproximativ 10.000 de perechi de șosete, mănuși, căciuli, pulovere sau papuci de pâslă care se vând în sat sau ajung la depozitul central din Naumburg, de unde se comercializează în toată Germania.

De asemenea, Fundația Mihai Eminescu Trust, patronată de Prințul Charles s-a implicat, renovând câteva case și biserica. Am părăsit satul cu dorința de a reveni mai spre toamnă. În drumul spre mașină, am trecut prin fața lăptăriei, zărindu-l pe lăptarul ce lustruia de zor tancurile pentru lapte.



Ajuns acasă, am încercat să schimb impresii cu diverși cunoscuți. Majoritatea s-au arătat indiferenți, dar au fost și dintre aceeia ce oftau după Antonescu... Dar după cum spuneam nu mă mai mir de nimic, nici măcar de faptul că mocnește atâta ură în inimile unora. În loc să ne preocupăm de felul în care trăim, de faptul că după cum merg lucrurile s-ar putea să rămânem fără pensii, ne bucurăm că romii își fac veacul mai la apus.

Când este să-i condamnăm suntem solidari, dar nu facem absolut nimic pentru a integra acești oameni ostracizați ce se conduc doar după instincte și cutume și care nu înțeleg normele noaste de conviețuire.

Că ne place sau nu, romii sunt concetățeni de-ai noștri și normal ar fi ca statul să se implice din răsputeri pentru ca situația să se normalizeze. În definitiv, oricine poate învăța și se poate integra.

Există programe și legi, ba chiar și fonduri alocate în acest scop, dar din păcate, aleșii par mult mai interesați de voturile cu care îi momesc „castelanii” de sub turnulețe, decât de modul în care aceștia câștigă banii cu care sfidează lumea, inclusiv pe conaționalii lor ce-și duc zilele de azi pe mâine.

    

Mă întreb ce se va alege de noi dacă nu reușim să-i integrăm nici măcar pe romii de lângă noi, acum că Europa este asaltată de valuri nesfârșite de refugiați?




Sus