Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Călimară / Ungur, bungur

Ungur, bungur

Nu-mi amintesc exact textul numărătorii rostite pe stradă de către copilul de numai 6-7 anișori, dar în mod cert era o poezioară dură, antimaghiară. Ungur, bungur,țap în cur... – așa începea parcă.

Pur și simplu m-a șocat atât de tare ceea ce am auzit, încât nu numai că nu am putut să-i zic vreo două cuvinte „de laudă” copilului (într-o așa manieră încât cuvintele mele să ajungă până la urechile părinților lui), dar nici măcar un „of” nu am putut scoate pe gură. Probabil creierul meu a adoptat o atitudine de autoapărare, refuzând să-mi proiecteze informațiile dobândite pe pânza conștientului.

Mi-a trebuit o bucată bună de timp să realizez că de fapt informațiile recepționate de către organul meu auditiv și mai apoi transmise de creier cu atâta zgârcenie și întârziere sunt informații adevărate, reale.
   

Ungur, bungur,țap în cur... Da, am auzit bine: copilul a concentrat într-o numărătoare aparent banală toată ura colectată de-a lungul generațiilor în genele lui. Chiar dacă, după cum știu, ura nu este ereditară, această întâmplare oarecum contrazice cele învățate de mine. Evident, la modul propriu nu putem vorbi de o transmitere genetică a urii, însă mecanismul fenomenului nu se deosebește prea mult de cel al geneticii. Este vorba de un mod de transmitere social, generațional.

Totul seamănă leit cu ura pe care unele familii le poartă uneori de-a lungul mai multor generații față de familiile rivale.

De multe ori această dușmănie persistă atât de mult în timp, încât generațiile tinere nici nu mai știu exact ce anume a stat cândva la baza disensiunilor.

Dar se dușmănesc, căci așa le cere tradiția familială.

Simt nevoia să se dușmănească, așa le ordonă, tacit sau pe față, colectivitatea (familia) din care fac parte, orgoliul sau mai știu eu ce.

Ei cred că nu vor mai fi suportați de colectivitate dacă nu duc mai departe într-un mod non-selectiv aceast bagaj de ură moștenită. În cazuri extreme, această ură le domină întreaga ființă, și-i face sclavii lui. De aici încolo ura le va călăuzi pașii, nu rațiunea.

Ungur, bungur,țap în cur... În anul 2015, în UE...Această ură moștenită nu va dispărea până când unul dintre descendenți nu-și va pune întrebarea: ce rău mi-a făcut mie persoana pe care o urăsc cu atâta forță?

Iar dacă răspunsul dat la întrebare va fi unul sincer, bazat pe adevăr, blestemul se va spulbera. Individul se va elibera.

Și tocmai prin aceasta diferă ura transmisă din generație în generație față de moștenirea genetică a unor maladii sau caractere de personalitate.

Ura poate fi stârpită odată, posibilitatea este dată fiecărui individ al colectivității purtătoare de ură. De el depinde ce cale alege.

Să nu-și facă nimeni iluzii: ura nu are naționalitate. Ura o găsim înfiptă adânc atât în sufletul unor români, cât și în sufletul unor maghiari. Ura nu are nici religie, nici rasă, nici sex.

La propriu, deci, ura nu este ereditară, astfel că avem șansa ca odată și odată empatia, dragostea față de semeni să iasă victorioasă și să lumineze mințile celor care se lasă manipulați. Cu cât mai repede se produce această schimbare, cu atât va fi mai bine. Nu numai pentru cei care sunt urâți, ci și pentru cei care urăsc.

Ideal ar fi ca această revoluție spirituală să se producă înainte ca vreo numărătoare copilărească să ne scoată pe noi, maghiarii din joc.





Sus