Duminică, 16 Iunie 2019
Duminică, 16 Iunie 2019


Călimară / Bătălia corbilor

Bătălia corbilor

Szczecin, Poland. Fără nici un avertisment mi s-a făcut teribil de dor de casă. Cu cât se apropie 1 mai, ziua pe care o asociez cel mai mult cu ieșirea cu o gașcă mare de prieteni ori cu familia la iarbă verde, undeva departe de trafic și de ușile care se deschid doar cu cartele sau coduri speciale de acces, îmi găsesc tot mai greu locul. Știind că în acest an se rupe oarecum obiceiul, simțeam că trebuie să compensez.

Vroiam să bifez și această plimbare. E adevărat că s-a nimerit a fi mai lungă decât îmi propusesem, și cu telefonul descărcat, lumea mă credea probabil fugită în lume, după ce timp de 12 ore nu am dat nici un semn de viață. Vroiam să văd orașul care mă adoptase, vroiam să îi văd splendoarea dar și ridurile. Vroiam să fiu puțin acasă.

Am pornit alene și soarele mă îndemna la drum. Rătăcind cu gândul și cu sufletul mai mult pe acasă, m-a lovit ca un trăznet mirosul micilor făcuți la grătar. Cred că îmi luase mintea razna: îmi întorsesem capul în toate direcțiile să mă uit după o pătură așternută pe jos și bravi români care adunați în jurul unui foc, stropeau micii cu vin, „să iasă mai bine”, ori povestind și întrecându-se la mâncat semințe. Și când am spus români, nu am făcut-o cu intenția de a da un exemplu de „așa nu”, ci de a îmi aminti de acel tip jovial de om, cu zâmbet pe față, care râde, glumește și se bucură de viață ori de câte ori i se oferă șansa. Acest lucru ne lipsește cu desăvârșire nouă, maghiarilor. Visez la un 1 mai cu oameni zâmbitori în jurul meu. Nota bene tuturor: puțin mai mult zâmbet pe buze nu a stricat niciodată nimănui.

Fantezia mea cu pătura și grătarul s-a evaporat când m-a lovit în piept de această dată imaginea unei bătrâne, care număra ceva mărunțiș lângă un pahar gol, așezat cu grijă lângă ea pe trotuar. Iar mi-a fugit gândul acasă. Absolut automat i-am întins unul din cei doi covrigi cumpărați adineaori și i-am spus „szívesen” (cu plăcere), orice mi-ar fi spus în poloneză. Vrând-nevrând iar eram acasă și o vedeam pe acea bătrânică din piață care stă cu un cântar în fața ei și cerșește. Monezi oare sau doar o vorbă caldă?

Szczecin, Poland.Am trecut lângă clădiri pompoase din metal și multă sticlă, câteva biserici, magazine, în fața unor uși și porți. Și iar eram acasă: în fața unei uși. E straniu să îmi fie dor de o ușă la care să fiu nevoită să bat, să o ating cu degetele... Mai nou, aprope toate ușile se deschid fie automat, datorită unor senzori, fie cu un cod de acces, cartele speciale, sistem de recunoaștere a vocii, sonerii care evocă partiturile lui Beethoven. Ușile de acasă parcă erau altfel: bătând la ele, atingându-le, apăsând clanța, ridicând piciorul ca să treci pragul – parcă simțeai că intri. În cazul ușilor noi – totul este doar un pas mai încolo.

Lângă un parc am asistat la ceva ce nu mai văzusem până acum: o bătălie a corbilor. Toți negri și lucioși, unul mai frumos decât celălalt. Doi dintre ei erau în cumplită bătaie, iar alți doi umblau în jurul lor și îi mai ciupeau din când în când. Și pe unul unul și pe altul, doar așa, să-și facă simțită prezența.

   

Cei care se tăvăleau pe jos și își dădeau ciocuri serioase, ori se călcau pe aripi erau epuizați. Stăteam înlemnită și fascinată în același timp. Cu toate că nu îmi place agresivitatea de nici un fel iar când vine vorba de animale devin și mai sensibilă, simțeam că nu mă pot apropia. Nu era sânge pe iarbă, dar părea o luptă serioasă.

Și iar eram acasă. Acasă, unde oamenii simpli, câteodată vecini de-o viață – instigați de cine știe ce persoane „sus puse”, care consideră că știu exact ce e bine și ce nu, ce trebuie să urmeze și ce nu – se ciupesc, se ceartă, se războiesc și își fac propriile vieți si a celor din jur mizerabile.
Gândiți-vă lă discuțiile în contradictoriu, la certurile menite doar să ajungă sursă de știri, la ciocnirile premeditate, indiferent cine este cel care începe.

Cel mai probabil corbii nu căutau un vinovat. Poate nici nu știau de ce se luptă și cine a pornit învălmășeala. Totul era deja doar din inerție.

Ca la noi acasă: români și maghiari – ducem o bătălia de o viață unii cu ceilalți și mai rar – cu noi înșine.

Deodată păsările s-au despărțit și micul stol a zburat mai departe. Împreună. Tind să cred că nu căutau alt parc pentru un nou teren de luptă, ci un copac pe crengile căreia să se odihnească și unde să își facă poate un cuib.

Am ajuns pe malul apei cu puțin înainte să apună soarele. M-am așezat și l-am lăsat să mă mângâie pe păr.

Eram acasă?




Sus