Duminică, 08 Decembrie 2019
Duminică, 08 Decembrie 2019


Călimară / Iubiri și amnezii libere la Gellu Naum și Kazuo Ishiguro – Zenobia și Uriașul îngropat

Iubiri și amnezii libere la Gellu Naum și Kazuo Ishiguro – Zenobia și Uriașul îngropat

M-am gândit la un moment dat, că dacă aș scoate câteva pasaje din romanul suprarealist al lui Gellu Naum, cu titlul de Zenobia, și l-aș întroduce pe furiș în textul pdf al romanului de Nobel al lui Kazuo Ishiguro (2017), Uriașul îngropat, nimeni nu ar observa. 

Nu este vorba desigur de comparația vulgară a celor doi scriitori, cu scopul de a stabili ”cine este mai bun”, ci de a căuta punctele psiholiterare comune ale celor două romane. Care este oare plexul solar comun, în care sosesc și pornesc firele subconștiente ale celor două romane?

Începuturile sunt comune, fără doar și poate. În Zenobia cei doi trăiesc într-o scorbură de pădure, iar în Uriașul îngropat într-o ”scorbură subpământeană”. Drumulor celor două cupluri, Naum–Zenobia și Axl–(Beatrice)Prințesă sunt orientate pe cărări realiste: prima pereche pășește pe ritmul suprarealismului, a doua, cea creionată de Ishiguro, pe linia realismului magic.
      

Iubirile cuplurilor – bătrânii din Uriașul îngropat și tinerii din Zenobia – sunt insuportabil de adânci prin gânduri, gesturi și mai ales prin ceața care le leagă unul de celălalt.

La Ishiguro ceața este ”concretă” având rolul de a masca amintirile celor doi – amintiri groaznice petrecute în viața lor, care dacă ar apărea din această ceață amnezică, ar zdrobi din temelii iubirea din prezent a celor doi bătrâni –, la Naum însă această ceață prinde contururi mai ales lirice:

„fiindcă nu știu cum te cheamă am să te numesc Zenobia și trebuie să știi că te iubesc neînchipuit de mult”.

Acțiunile principale, firește, au puțin în comun în desfășurarea lor, Gellu Naum ținând eroii săi în Bucureștiul modern, Ishiguro însă îi pregătește lui Axl, (Beatrice)-Prințesă, Edwin, Wistan, Sir Gewain și Horațiu (calul) un drum lung în Anglia de după regele Arthur, colorând evenimentele romanului cu o atmosferă ”decupată” parcă parțial din lumea lui Walter Scott (Ivanhoe) respectiv a lui George Sand (Mauprat).

Natura – este ”comună” în cele două romane. Rândurile lui Gellu Naum le-am putea introduce oricând în Uriașul îngropat:

“Stătusem cîteva ore, înnoroiat de sus pînă jos și, după cum spuneam, cumplit de ud, lipit de o 
falie a digului, într-o adîncitură, ascultînd-o cum respiră și geme; firește, totul îmi devenise 
egal iar la marginea pădurii, unde încercasem mai apoi să mă adăpostesc pe sub copaci, prin 
tufe, auzisem atîtea foșnete liniștite, indiferente, amestecate în golul tăcerii, încît mă simțeam cuprins parcă într-o uriașă picătură de apă care, ea, gîndea și respira pentru noi, așa, ca la început; dar n-aveți grijă, curînd voi fi într-o cameră uscată, undeva, la căldură, printre foșnetele liniștitoare și indiferente ale oamenilor și ale lucrurilor care, ei și ele, vor gîndi și vor respira pentru mine.”
       

În această lume ”cumplit de umedă” ar putea oricând să sosească bătrânul cavaler Sir Gewain, cu calul său Horațiu la fel de biciut de trecerea timpului, ca ți stăpânul lui, iar sub stejarii uriași oricând ar putea să stea cuplul octogenar, hoinar în viață, căutându-și fiul împăturat în ceața binevoitoare.

Ca și în Zenobia, acest personaj ”de contact liric” nu are nume. ”Băiatul nostru…” – spune Axl, fără să ne spună, cine e acest copil, și de cine a fost izgonit în lumea asta fără amintiri. Iar la Gellu Naum se spune, pe același ton: „fiindcă nu știu cum te cheamă am să te numesc Zenobia și trebuie să știi că te iubesc neînchipuit de mult”.

Care sunt oare celelalte ramificații ale Uriașului îngropat? Lupta dintre om și animale mitice pare a fi un punct comun în ”cărțile Nobel”. Laxness (Nobel în anul 1955) în poveștile sale islandeze (Clopotul din Islandaobligă fără scrupule eroii săi se lupte cu uriași. În această ordine de idei priculicii-ucigași din barca lui Ishiguro (vezi coșurile de pe apă) sunt frați de sânge cu nămilele lui Laxness.


Și în sfârșit încă o cale bătută spre literatura română, pornită din plexul solar al Uriașului îngropat.

Este vorba de calul bătrân, Horațiu, iubit nemărginit de seniorul Sir Gewain. Parafrazându-l pe Gellu Naum: „fiindcă știu cum te cheamă, Horațiu, trebuie să știi că te iubesc neînchipuit de mult”. 

Acest nou cuplu, cu maluri mai molcome, Omul – Calul, duce într-un galop de pădure spre Calistrat Hogaș și hoinăreala eternă a tuturor (Pe drumuri de munte). 

În acest consens Horațiu (calul din Uriașul îngropat) și Pisicuța lui Hogaș (tradus în maghiară ca și ”Bogárka”) sunt ”frați de atmosferă literară”.

Ca și ”războinicul șifonat”, vizualizat de poeta László Noémi în poezia Kazuo:

”Feketén hullámzik a zongora./Őszülő házaspár/kopár dombháton keresi emlékeit/nyomukban gyûrött katona”.













Sus