Luni, 11 Noiembrie 2019
Luni, 11 Noiembrie 2019


Călimară / Horia Picu despre „Ciocârlia” (Pacsirta) lui Kosztolányi Dezső

Horia Picu despre „Ciocârlia” (Pacsirta)  lui Kosztolányi Dezső

Am mai spus-o, sau, citându-l pe inegalabilul George Pruteanu, „dacӑ nu v-am mai spus-o, o repet”. O carte se poate distinge prin acțiunea imaginatӑ de autor, sau prin limbajul folosit. Cea de fațӑ nu exceleazӑ la capitolul acțiune; stӑ, în schimb, excelent la partea de limbaj, care dӑ cititorului destule momente de plӑcutӑ tresӑrire când se întâlnește cu interesantele inovații ale scriitorului.

Kosztolányi Dezső ne precizeazӑ într-o manierӑ extrem de elegantӑ momentul acțiunii, la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai exact vineri, 1 septembrie 1899. Precizia e și mai...precisӑ (joc de cuvinte intenționat) cu ajutorul ceasului de perete: „...pendula de cupru a ceasului de perete încastrat în cutia lui de sticlӑ și lemn sculptat tӑia în bucӑțele mici ziua ce pӑrea sӑ nu se mai termine”.
     

O casӑ în care locuiesc pӑrinții și fata lor, care nu-i nici prea tânӑrӑ, nici frumoasӑ, cu fața „și grasӑ și slabӑ, nasul cӑrnos, nӑrile largi, ca de cal, sprâncenele masculine, severe, ochii mici și apoși”, și cӑreia i se spune Ciocârlia. „Numele se lipise de ea și de atunci îl purta ca pe o hainӑ de copil rӑmasӑ micӑ”.

Cei din localitatea Sárszeg o privesc pe Ciocârlia „așa cum fӑceau întotdeauna: cu o anumitӑ simpatie cenușie, binevoitoare, cӑptușitӑ cu malițiozitate roșie”. 
                                                                             

Domnișoara pleacӑ pentru o sӑptӑmânӑ în altӑ localitate, la niște rude. La garӑ, pӑrinților „le curgeau lacrimile. Încetișor, firesc. Locuitorii curioși și iscoditori ai micului oraș de provincie nu îi bӑgau în seamӑ” (excelentӑ subtilitate!). 

Pânӑ la plecarea trenului, Ciocârlia și pӑrinții sӑi au avut destul timp „sӑ-și spunӑ tot ce au vrut, ba au și rӑmas fӑrӑ cuvinte”.


Tatӑl Ciocârliei este deja la vârsta la care „singurul lucru din viitor de care pӑrea sigur era cӑ în curând va muri. 

Vorbea despre asta cu nepӑsarea hainӑ și obiectivitatea alarmantӑ a oamenilor bӑtrâni, fӑcându-le pe Ciocârlia și pe soția lui sӑ izbucneascӑ adesea în plâns”.

Spre sfârșitul romanului, aflӑm cӑ pentru personajul Vajkay Ákos, viitorul înseamnӑ doar moartea și nimic altceva, el având deja cincizeci și nouӑ de ani. Publicat inițial în 1924, romanul „Ciocârlia” ne oferӑ un interesant prilej de a studia mentalitatea colectivitӑții. Azi, dupӑ aproape 100 de ani, un om ajuns la vârsta lui Ákos are alte planuri, cel...final nefiind de actualitate.

Pӑrinții Ciocârliei (i-au zis asa când era micӑ și așa i-a rӑmas numele, deși nu se pricepea la cântat) duc o viațӑ obișnuitӑ, ușor retrasӑ. Totuși, din când în când mai ies în lume. Merg la teatru, de exemplu, unde vӑd pe scenӑ cӑ un actor „își fӑcea vânt cu pӑrul sӑu lung și trist, prins în coadӑ”. Spectacolul a plӑcut. Toatӑ lumea aplaudӑ. „Aplaudӑ și Ákos, aplecat peste balustradӑ, uitând de sine, dizolvat în beția aprobӑrii”.


Același Vajkay Ákos, tatӑl Ciocârliei, are din când în când escapade alӑturi de bӑrbații din localitate, la jocuri de noroc. Și el se îmbatӑ acolo și vine acasӑ împleticindu-se. Interesant mi s-a pӑrut punctul de vedere al autorului despre bețivi. Kosztolányi Dezső: „oamenii beți prind aripi. Doar cei lucizi au impresia despre ei cӑ se clatinӑ, ei de fapt sunt înzestrați cu aripi nevӑzute și ajung peste tot mai devreme decât și-ar fi închipuit”.

Pӑrinții își așteaptӑ, dupӑ o sӑptӑmânӑ, fata la garӑ. În sfârșit, trenul apare, cu „...mica locomotivӑ ca o râsnițӑ, [care] privea drumul bâjbâind prin noapte cu cele douӑ faruri roșii ca niște ochi injectați. 

Se apropia prudent, orbecӑind sӑ nu cumva sӑ calce pe cineva pe picior”.

La Kosztolányi mașina de fier se transformӑ într-o ființӑ pe care cititorul o simte ca fiindu-i foarte dragӑ. „Era neagrӑ și strӑlucitoare, o spӑlase ploaia, dar tușea și strӑnuta, de parcӑ ar fi rӑcit”.

La prima vedere, romanul lui Kosztolányi Dezső n-are întâmplӑri nemaipomenite, are chiar un final normal (pӑrinții și Ciocârlia se reîntâlnesc dupӑ o sӑptӑmânӑ). 

Existӑ o ciclicitate în desfӑșurarea vieții în micul orӑșel Sárszeg. Totul se reia de la capӑt, pare cӑ nimic cu adevӑrat nou nu se întâmplӑ. Toate vin și toate trec. Odatӑ cu ele, și ceva care ne face sӑ fim uneori mai triști, alteori mai veseli, ceva frumos și fragil: viața...


































Sus