Luni, 11 Noiembrie 2019
Luni, 11 Noiembrie 2019


Călimară / Șatra lui Zaharia Stancu și Clopotul din Islanda

Șatra lui Zaharia Stancu și Clopotul din Islanda

Dacă mi-ar fi spus cineva în primele seri, când m-am apucat de Clopotul din Islanda – romanul tripartit al lui Haldor Laxness, care i-a adus în anul 1955 premiul Nobel pentru literatură –, că la ultimele pagini gândurile mele se vor duce spre Șatra lui Zaharia Stancu, aș fi zâmbit larg, având chiar dubii legate de luciditatea mintală a aceluia care presupunea acest posibil cuplaj. Unde e Islanda, unde e țara lui 

Zaharia Stancu... Ce pot avea în comun... Însăși ideea în sine de a compara cele două lumi mi-ar fi părut una deplasată.

Și iată, cum e viața. Stau cu cartea lui Haldor Laxness și parcă nu am puterea de a lăsa din mână ultimele pagini. Lume fermecată, o odisee când personală, când comunitară islandeză, cu personaje care târăsc în spinare complexele minoritare clasice. 

Sunt islandezi despre care în țările ”occidentale” se vorbește cu dispreț; personaje din ținuturile Vulcanului Hekla despre care se spune în ”mediile culturale” că sunt jegoși, și dacă intră într-o încăpere, obligatoriu trebuie să deschizi geamurile, ba chiar și ușa, ca să nu te sufoci!


Nu știu dacă ar avea rost să încerc să compar femeile din Clopotul din Islanda – majoritatea luptând din răsputeri cu sărăcia, mâncând des ”supă de iarbă” – și cele din Șatra. Odiseele nasc similitudini marcante.

Mi se pare mult mai importantă, însă, găsirea acelor puncte comune, prin care cele două romane se întâlnesc, emițând pe aceeași lungime de undă magică a realismului istorisit, născând scene erotice mitice, cutremurătoare prin simplitatea lor.

În Șatra lui Zaharia Stancu una dintre personajele feminine, chinuită de singurătate, cu dorul puternic de bărbat inițiează sex în grup cu niște prizonieri care stau legați, izolați de mai multe zile, scăldându-se în propria lor urină și jeguri metabolice. Femeia, luată parcă de o zeiță greacă în lumea erosului instinctual, animalic, își oferă corpul prizonierilor nespălați.

Scena este suprarealistă, însă pregătirile scenei sunt mai mult decât plauzibile.

Așa se întâmplă cu eroul lui Haldor Laxness, care după ce și-a petrecut mai multe zile lucrând cot la cot cu niște țărănci înalte, musculoase și extrem de puternice, se trezește în munți cu una dintre acestea care l-a urmărit să se bată cu el, pe viață și moarte.
Bătălia lungă, cu dimensiuni mitice, se termină însă – ca și în Șatra – , foarte simplu, fără artificii stilistice.

Femeia uriașă văzând că puterile lor fizice sunt cam egale, încearcă să lovească sub centură pe eroul nostru, forțând să facă sex cu ea, demonstrând că totuși, el este câștigătorul bătăliei.

Două scene absolut memorabile: doi scriitori aparte.

Haldor Laxness a și premit Premiul Nobel pentru literatură în 1955.

Zaharia Stancu? Șatra? Se vorbește măcar despre acest roman în mediile culturale?







Sus