Joi, 24 Octombrie 2019
Joi, 24 Octombrie 2019


Călimară / Horia Picu: Recenzie carte – „Dați-mi voie, domnule profesor...” de Karinthy Frigyes

Horia Picu: Recenzie carte  „Dați-mi voie, domnule profesor...” de Karinthy Frigyes

Karinthy Frigyes ne povestește într-un mod original despre evoluția omului, care, întâmplӑtor sau voit, este și a sa, dar poate fi a oricӑruia dintre noi. 

Povestirile sunt scurte, dinamice și nu au o desfӑșurare cronologicӑ, nu țin cont de etapele firești ale evoluției omului, de la faza de nou-nӑscut la aceea de elev cu „luptele” de fiecare zi cu materiile dintre cele mai de nepӑtruns și cu profesorii care mai de care de neînțeles, la etapa de pӑrinte pus în dificultate de temele fiului, sau de profesor cu clasele puse, întotdeauna, pe șotii din cele mai diverse.

Punctul de vedere al nou-nӑscutului pentru pӑrinți, modul cum își vede sau își înțelege pӑrinții și acțiunile lor, e o abordare destul de rarӑ în literatura lumii. Pentru povestitorul prunc din „Dați-mi voie, domnule profesor...”, tata, „acest membru al personalului meu e un individ de talie mijlocie, cu pӑrul ciufulit și cu fața gӑlbuie. [Pe mine] de multe ori mӑ înduioșeazӑ stӑruința cu care încearcӑ sӑ se facӑ obsevat. Mi se prezintӑ de o sutӑ de ori pe zi:„tӑticu, tӑticu, eu sunt tӑticu”, repetӑ mereu, când descurajat, când sperând cӑ în cele din urmӑ îl voi învrednici cu atenția mea [...]”.


Tot tatӑl, vӑzut de fiul sӑu aflat în primele luni de viațӑ: „...ținea în mânӑ un bețișor negru cu care zgâria foaia de hârtie intinsӑ pe masӑ”. Erau, de fapt, un stilou și o foaie de hârtie pe care, 

„În loc sӑ le vâre pe amândouӑ în gurӑ, cum ar face orice ființӑ cu scaun la cap, zgârie un obiect cu celӑlalt, de parcӑ hârtia ar avea mâncӑrime”. Mai mult, tatӑl are și o pipӑ, vӑzutӑ de copil ca o „țeavӑ, îndoitӑ la un capӑt, pe care din când în când o vârӑ printre dinți, scoate fum din ea, apoi îl risipește în aer, în loc sӑ încerce sӑ înghitӑ toatӑ țeava”.

Copil fiind, vede fete jucându-se. Întreabӑ alt bӑiat, partener de joacӑ, „cu superioritatea melancolicӑ a înțelepciunii bӑrbӑtești: cum e cu putințӑ sӑ-și piardӑ vremea cu un joc atât de prostesc...”.

Copilul crește, anii de școalӑ aduc multe și grele probleme în viața elevului, în viața tatӑlui, cӑruia i se cere ajutorul pentru rezolvarea unei complicate probleme de matematicӑ de care tatӑl scapӑ dându-i fiului „una peste cӑpӑțânӑ, de rӑsunӑ odaia”. Ce scrie mai departe Karinthy Frigyes e absolut genial: 

„Prin ceața trecutului, o fațӑ de om prinde a se desluși: a tatӑlui meu, în clipa când m-a plesnit peste cap, vesel și ușurat, spunându-mi parcӑ: dӑ-o mai departe copilului tӑu, mie mi-a fost deajuns. Și pornind apoi, fӑrӑ grijӑ, fluierând, cu mâinile în buzunar, spre mormânt, unde este cu totul indiferent în câte zile se consumӑ nouӑ metri cubi de lemne de fag și...șaizeci-șaptezeci de ani de viațӑ...” (autorul face, în ultima parte a frazei citate, o evidentӑ aluzie la dificila problemӑ pe care tatӑl n-o poate rezolva).

Viața elevului e din ce în ce mai grea, pe mӑsurӑ ce anii de școalӑ se adunӑ. Din nou, Karinthy Frigyes e sublim: „Timp de opt ani viata liceanului nu este decât o luptӑ continuӑ, de zi cu zi, înfruntarea neîntreruptӑ a unor primejdii de moarte. În fiecare dimineațӑ, la ora opt exact, el iese pe câmpul de bӑtaie plin de capcane viclene, de riscurile hazardului, de evenimente hotӑrâtoare, unde primește si împarte lovituri și uneori – sucombӑ. A doua zi însӑ învie, și o ia de la capӑt”.

...și știm cӑ așa, cu „lupte” zilnice, au trecut anii de liceu, indiferent c-au fost opt, sau patru.

Imaginația scriitorului nu cunoaște limite. Într-o povestire din „Dați-mi voie, domnule profesor...” , e vorba despre un fost absolvent al liceului care vrea sӑ fie reexaminat, la mulți ani dupӑ absolvirea cu bine a examenului maturitӑții. La geografie, întrebarea este „cum se numește orașul reședințӑ al județului Arad, orașul având același nume?”. 

Rӑspunsul fostului elev e surprinzӑtor: „Același! Așa se numește”. Chiar meritӑ de citit de ce profesorul de geografie considerӑ bun rӑspunsul, cum meritӑ de citit întreaga reexaminare și efortul profesorilor de a-l trece pe neinstruitul fost elev, pentru a nu fi nevoiți sӑ-i plӑteascӑ taxele de școlarizare!

Gӑsesc în cartea lui Karinthy o ironie finӑ, cu ușoare urme de rӑutӑcioasӑ invidie împotriva celui mai bun elev al clasei, Steinmann. La ora de matematicӑ, profesorul îi propune o problemӑ cu un con. Elevul premiant, „numai el știe cât de con este conul pe care îl ia”, șî își spune: „Eu, Steinmann, cel mai bun elev din clasӑ, iau un con, fiind însӑrcinat de societate ca cel mai indicat pentru aceastӑ treabӑ. Încӑ nu știu pentru ce iau conul, dar puteți fi liniștiți cu toții cӑ orice s-ar întâmpla cu el eu îmi voi face datoria cu vârf și îndesat”.

Se poate întâmpla ca profesorul sӑ creadӑ cӑ gluma lui face clasa sӑ izbucneascӑ în râs. Nu întotdeauna stau lucrurile așa... „Profesorul ne privește mirat și zâmbește cu indulgențӑ. În sinea lui el face, desigur, constatarea cӑ are umor frapant și irezistibil”.

Ultima parte a „poveștii despre un copil prost”, care face niște afaceri extrem de pӑguboase, plecat în lume cu un bulgӑre de aur și transformat succesiv în obiecte din ce în ce mai micӑ valoare, pânӑ la un ac de cusut, se terminӑ cu refuzul copilulului de a da scriitorului acul pentru a-și coase un nasture, contra gloriei literare a scriitorului. Copilul refuzӑ („chiar așa de prost nu-s”).

Copilul din poveste nu-mi pare, pânӑ la urmӑ, chiar așa de prost. Știe cӑ gloria literarӑ nu poate aparține decât scriitorului. În cazul de fațӑ, numele lui este Karinthy Frigyes.









Sus