Joi, 18 Iulie 2019
Joi, 18 Iulie 2019


Călimară / Horia Picu despre „Scrisori din Turcia” de Mikes Kelemen

Horia Picu despre „Scrisori din Turcia” de Mikes Kelemen

Mikes Kelemen, un „clasic al literaturii maghiare vechi, neîntrecut de niciunul din contemporanii sӑi în beletristica rococo, nӑscutӑ din barocul târziu” (scrie Veress Dániel în postfațӑ), a descris în cele 207 „Scrisori din Turcia” viața în exil (din 1717 pânӑ în 1758) prin Turcia, Polonia, Franța, Țӑrile Române a coloniei maghiare dupӑ eșecul revoluției antihabsburgice.

             

Epistolele cӑtre o imaginarӑ sorӑ (sau, în alte traduceri, mӑtușӑ) ni-l aratӑ pe Mikes Kelemen ca fiind un fin observator al locurilor pe unde a pribegit. De multe ori are un ton ușor glumeț, chiar când ne vorbește despre lucruri grave și, mai ales, dureroase: „...cu osebire plӑcut mi-a fost cӑ – vӑzând cum nu se bucurӑ de prețuire – podagra l-au pӑrӑsit pre Domnul nostru, iarӑ el au fost astӑzi în ospeție la hanul cel tӑtӑresc [...]”.

Viața printre turci n-a fost ușoarӑ...La masӑ, „abia apucam sӑ întingem într-un blid, cӑ ni-l și lua dinainte, aducând altul și altul. [...] Astfel încât „îmi pare cӑ numai nasurile au voit a ni le ospӑta și decii ne scularӑm flӑmânzi de la îmbielșugatul ospӑț”. În Turcia se mӑnâncӑ numai cu degetele, în Ungaria, numai cu furculița și cuțitul, ne mai spune autorul.

Stilul sӑu comic se observӑ cu ușurințӑ și în urmӑtoarele fragmente de text: „Cât despre bӑuturӑ, nici pomenealӑ. Adevӑrat iaste însӑ cӑ bucatele câte le mâncasem nu aveau cum ne face sete”, ...sau, în altӑ scrisoare: „Isprӑvindu-se acest prânz uscat, ne încӑlӑrarӑm peste mӑsurӑ de ușurei”.


Și când principele Transilvaniei e invitat la masӑ de vizir, obiceiurile rӑmân aceleași. Pe masӑ, „nice cuțit, nice furculițӑ, nice fațӑ ori nӑframӑ de masӑ nu încurca lumea pe acolo”.

Mikes se plânge, pe bunӑ dreptate, de invitațiile la masӑ de care a avut parte în Turcia: „…mare plictis cu ospeția lor : întâi cӑ nu le știu graiul, al doilea cӑ de mergi în casa turcului, te poftește sӑ șezi, îți dӑ un ciubuc, un filigean de cafè și cinci-șase vorbe; apoi ar tӑcea zece ceasuri în șir, de-ai sta sӑ-l asculți cum nu grӑiește…”.

Dacӑ mergi în vizitӑ la turc, dupӑ „un ciubuc de tutun, un felegan de cafè, […] când vin slujitori cu cӑțuia la afumat, sӑ chiamӑ cӑ trebuiește sӑ-ți iei calabalâcul”.

Și...mare atenție, nu trebuie sӑ-l întrebi pe turcul gazdӑ ce mai face nevastӑ-sa, „cӑci dupӑ o asemenea întrebare ne-ar pofti afarӑ cu ciomagul”. Mai mult, „aice nu trebuie sӑ pomenești de gospodinӑ, ca și cum nici nu s-ar afla femei pe lume”.

Nu se pot trimite daruri unei femei, iar pӑcat de moarte ar fi ca o femeie sӑ trimitӑ daruri unui bӑrbat, chiar „steie acel dar numai într-un fir de trandafir”.

Casele turcești din secolul XVIII n-aveau ferestre spre ulițӑ, „sӑ nu poatӑ sta în privealӑ nevestele”.

Dar și turcoaica din secolul al XVIII-lea avea drepturi…: „dacӑ un turc lasӑ douӑ joi sӑ treacӑ pe degeaba, nevastӑ-sa are cӑdere sӑ facӑ plângere la cadiul”. Cadiul era judecӑtorul din zona respectivӑ.

Povestitorul, un om educat, rӑbdӑtor, îi spune surorii cӑ e în stare sӑ asculte pe cineva vorbind neîntrerupt trei ore, „fӑrӑ a scoate o vorbӑ, darӑ pe urmӑ sӑ nu mӑ întrebi ce am auzit, cӑ nemica nu știu”.

Toate au o rezolvare, mai ales între neamuri... Dupӑ atâta...foame înduratӑ, cu bucatele turcești pe masӑ, aflӑm cӑ „Domnul nostru [...] ne-au trimis o cinӑ bunӑ, [...] cӑci la masӑ nu ne mai slujeau osmanlâii, ci slugi de-ale noastre, care scoteau blidele când ziceam noi”.

No, așe mai mere! Zic eu...

Mikes face o frumoasӑ pledoarie pentru dragostea curatӑ: „Dragostea venitӑ din inimӑ e mai de preț decât avuțiile; nu numai în casӑ bogatӑ sӑlӑșuiește cӑsnicia bunӑ!”, ...dar recunoaște cӑ n-ar avea dreptul sӑ spunӑ nimic despre cӑsӑtorie: „...vorbesc despre cӑsnicie precum orbul despre luminӑ, carele știe cӑ lumina iaste, darӑ nu știe cum și ce fel aratӑ”.

Autorul vorbește despre strategii de rӑzboi, neuitând a fi caustic: „...teamӑ îmi iaste sӑ se aleagӑ praful și pulberea de rӑzboiul nostru, cӑci turcul bӑtut e bucuros de pace”, despre fanatismul lor religios: „Nația aceasta nu privește cu scârbӑ la creștini – ci cu dispreț!”


Obiceiuri diferite, în țӑri diferite, consemnate în „Scrisori din Turcia”: în Anglia, femeile pot merge la cârciumӑ, în Spania, femeile poartӑ în brațe purceluși, „precum sӑ poartӑ în altӑ parte cӑțeii”, în Franța o femeie de boier se poate plimba cu caleașca oriunde, femeile turcilor nu ies din casӑ cu anii. 
Fiecare scrisoare se terminӑ cu o declarație de afecțiune necondiționatӑ pentru „surioara” lui imaginarӑ: „Surioarӑ dragӑ, fiște-ce buzunar, încrețiturӑ și cotlonaș din inima mea e plin de dragoste pentru Domnia Ta”.

În afarӑ de sorӑ, autorul are o mare dorințӑ: de a mânca varzӑ (sau curechi, respectând opinia traducӑtorului). De multe ori, dragostea de frate și dorința de a mânca varzӑ se contopesc în același sfârșit de epistolӑ: „Vai, câtӑ mâhnire pe mine dacӑ nu te-as gӑsi sӑnӑtoasӑ! Iarӑ luni sӑ mӑ aștepți la prânz și sӑ-mi gӑtești și curechi”. Sau: „Cum stӑm cu sӑnӑtatea? Au îngrijimu-ne de ea? Iarӑ eu îndrӑgitu-s dupӑ atâta nevedere? Cӑ eu te îndrӑgesc, surioarӑ dragӑ, ca o oalӑ de curechi”.

      

Chiar mi-a plӑcut o declarație de dragoste în care, normal, e vorba și despre curechi: „Și, surioarӑ scumpӑ, sӑ știi cӑ îmi ești oleacӑ mai dragӑ decât curechiul”. Dar, chiar și dragostea de sorӑ are o limitӑ pӑmânteanӑ: „Și rӑmân, surioarӑ dragӑ, a Domniei Tale slugӑ pânӑ la moarte, darӑ mai încolo, nu”.
În Turcia, a stat în Ienikioi, într-o casӑ pe malul mӑrii: „ne aflӑm pre țӑrmurele mӑrii, și anume într-atâta, încât sub casa mea sӑ poate veni pe apӑ”. Iar în casӑ, „nu te încurcӑ nice scaun, nice masӑ”.
Simpatic este Mikes când vorbește despre un cutremur din Turcia: „Ședeam la masӑ, prânzind, când au prins den bun senin a se clӑtina blidele, iarӑ noi cu ele”. Apoi, descrierea desfӑșurӑrii evenimentului continuӑ pe fӑgașul comic. Sub casӑ, apa mӑrii ajungea, în restul timpului, pânӑ la genunchi. La cutremur, sub casӑ „au rӑmas loc uscat, întorcându-se apa acasӑ numai pe sarӑ”.

Mai mulți ani a stat Mikes în Tekirdağ, pe care-l descrie succinct ca fiind „ unul frumos și nu-i lat pe cât de lung”. Expresia e de mai multe ori folositӑ (despre lungime-lӑțime), ca în exemplul urmӑtor : „Tabӑra iaste îndeajuns lungӑ, darӑ strâmtӑ tare”.

Dacӑ prind pe cineva cӑ furӑ și cadiul (judecӑtorul) poate fi plӑtit, sau mituit, cum se spune azi, acel cineva nu va fi spânzurat. Dar dacӑ nu poate plӑti nimic cadiului…hoțul „poate hi încredințat cӑ-i lungește gâtul cu adaos de ștreang”. 

Mikes Kelemen zice cӑ în localitate nu existӑ nici spânzurӑtoare, nici gâde. În aceste condiții, „osânditul iaste spânzurat în medean, pe vreun cui, denaintea oricӑrii dughene, iarӑ pusul în ștreang îl sӑvârsește întâiul armean, ori ovrei, ori grec care îi iasӑ în cale ienicerului, pe ulițӑ”.

Autorul înțelegea, pe vremea lui, lucruri pe care abia azi reușim a le înțelege. Vorbește în mai multe rânduri despre boalӑ și starea psihicӑ a omului. „Decii mult mai mare iaste neliniștea cugetului decât osteneala cea trupeascӑ ; un ceas de mâhnire și zbucium mai cu anevoințӑ iaste decât o zi întreagӑ de prașilӑ…”.

În alte cazuri, este mult mai concret: „…ambiția, zgârcenia, invidia. Nimicӑ nu scurteazӑ viața omului, mai mult decât acestea”; sau „…nemicӑ nu poate hi mai mare dușman sӑnӑtӑții decât nesațiul, necumpӑtarea și lenevia !”.

Sfârșitul lui Rákóczi József poate fi încadrat bine în contextul scris puțin mai sus: „mai de mult am fost bӑgat de seamӑ cӑ va sӑ hie cum fӑclia de cearӑ. […] Astӑzi […] fӑclia au ajuns cӑtrӑ capӑt”. Rákóczi 

„Era mintos și bun la inimӑ. Darӑ nice o datӑ nu l-au mustrat sӑ lase mânia. Și sӑvai cӑ aceasta i sӑ risipea degrabӑ, îl coprindea ades. Nice nu l-au învӑțat sӑ pohteascӑ a sӑ ști îndrӑgit de oameni”.
Îmi place cӑ am gӑsit la autorul maghiar o minte deschisӑ, modernӑ, chiar foarte modernӑ pentru acele timpuri. El pledeazӑ pentru educația fetelor, care trebuie sӑ fie aceeași cu a bӑieților. Extraordinar de bine se poate vedea atitudinea autorului despre femei când îi scrie surioarei (inexistente, cum am mai precizat): „Domnia ța ești destoinicӑ a-ți așterne gândurile”.

Se îmbolnӑvește grav de mai multe ori. Ciuma a fӑcut ravagii printre apropiații lui Mikes, în Turcia. Apoi, totul s-a rezolvat. Extraordinar mi s-a pӑrut faptul cӑ scrisoarea nr. 47 se încheie cu cuvintele: „Noi încӑ nu râdem”…

Se vindecӑ de friguri. Pentru aceasta, a fost nevoit sӑ lase „sӑlașurile de pânzӑ” și sӑ se mute la târg. S-a vindecat, bineînțeles, cu „zeamӑ de curechi”.

În surghiunul sӑu nesfârșit, Mikes Kelemen ajunge sӑ cunoascӑ și Bucureștiul. Spune despre Vodӑ cӑ are casӑ și grӑdinӑ „în lӑturea orașului”. Tot acolo este și tabӑra domnitorului, „vezi bine cӑ trebuiesc pӑzite verzele din grӑdinӑ”. E de remarcat cӑ Mikes trece de la „curechi” la „verze”, în momentul șederii sale în București. Sau o fi ideea traducӑtorului ?...


Autorul se teme acum de nӑvӑlirile cazacilor. „Știe Dumnezeu cum trebuiesc a hi toate celea: el te umilește în colb, el te înalțӑ întru slavӑ”. Drept urmare, zice mai departe: „destul de bucuros aș pohti a mӑ înӑlța și eu în vӑzduh, zburӑtӑcind de aice”.

Pleacӑ din zonele unde pericolul cazac (rusesc, mai degrabӑ) era inevitabil. Pe drumul de la Iași la București, spune: „câmpul mi-au dat pretutindene sӑlaș”.

Observațiile autorului nu se rezumӑ doar la relațiile dintre oameni. Mӑ bucur sӑ gӑsesc urmӑtorul fragment: „Dragoste au turcii și asupra dobitoacelor, a copacilor și a morților, încredințați hiind cӑ așa iaste plӑcut lui Dumnezeu. Și au ctitorii lӑsate cu diatӑ, unde sӑ hrӑnesc o samӑ de câini și de mâțe”.
Cartea lui Mikes Kelemen, nӑscut la Zágon, județul Covasna în 1690 și decedat la Tekirdağ, Turcia în 1761, depӑșește cu mult statutul de carte foarte bunӑ, interesantӑ, utilӑ, sau oricâte alte atribute i-am putea adӑuga. E mai mult decât toate cele enumerate la un loc.

Este o bijuterie literarӑ!





Sus