Joi, 18 Iulie 2019
Joi, 18 Iulie 2019


Călimară / D.H.Lawrence și Șatra (Karaván) lui Zaharia Stancu sub aceași lumină a două lămpi de citit

D.H.Lawrence și Șatra (Karaván) lui Zaharia Stancu sub aceași lumină a două lămpi de citit

Fără dar și poate, comparația – cât de superficială – situațiilor esențiale catartice ale romanelor Părinți și iubiți de D.H.Lawrence, (Szülők és szeretők) și Șatra (Karaván) lui Zaharia Stancu, pare una cel puțin curioasă. Două lumi absolut îndepărtate: minele și secolul 19 al familiei Morel din Anglia respectiv șatra plecată în bezna patimilor desenate de Zaharia Stancu pe harta războiului mondial. 

  

Chiar există ceva sau cineva esențial, care ar putea atrage sub aceași lampă de citit aceste două romane? Clara Dawes? Paul Morel ? Sau: Alimut, Kera?


În Șatra, Alimut o alungă pe Kera de lângă el, luând o decizie subumană, împingând-o pe biata țigancă spre o viață de parie în propria sa șatră, purtând pe frunte stigma violului și pe spate urmele vânete ale bestialității soldaților hoinari. Alimut, băiatul, rezistă mai bine rupturii, până ce fata violată de alții trece prin toate fazele dezintegrării morale. 

”Alimut căscară ochii – ochii lor rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de negri – și gândiră: „Frumoasă e fata Cârnei! Face să trăiești, dar face să și mori pentru ea!” Pe urmă se uitară și la Kera. 

Fata slăbise, se uscase aproape, șoldurile pe care i le știau rotunde i se scobiseră, iar sânii, altădată ca două piersici în pârg, se asemuiau acum cu două smochine veștede, zbârcite.”

Nicio șansă deci pentru Kera ofilită, umilită, ajunsă la pragul existenței umane să ajungă vreodată iarăși lângă fostul logodnic. Este o distanță infernală între ei. 

Astfel de distanță se așterne și între Clara – personajul emblematic al romanului Părinți și iubiți – și soțul alcoolic, Baxter Dawes, care fiind părăsit ajunge tot mai jos, ajungând semiboschetar, Clara devenind iubita personajului cel mai exponat al romanului, Paul Morel, pare a fi ajunsă în paradis. Viață refăcută, o nouă relație, care pare a fi destul de adâncă ca să șteargă urmele căsătoriei amintite nereușite.

       


Ca și în cazul perechii Kera – Alimut, distanța dintre Clara și soțul ei alcoolic este infernală. Cu alte cuvinte: Kera nu mai are cum să se mai alăture lui Alimut,iar Clara nu are cum să se mai alăture soțului părăsit. 

Și iată miracolul se întâmplă. În vâltoarea tragică a șatrei condamnate la moarte, la un moment dat – la sfârșitul romanului  Alimut se trăzește trăgând căruța rămasă fără cal alături de o stafie umană… Kera, slăbită, pregătită de reluarea unei legături imposibile. Întâlnirea și primii pași împreună – trăgând chinuiți și fără rost căruța cea grea – este una dintre cele mai frumoase momente ale literaturii universale.

    
Așa se întâmplă și cu Clara, care își dă seama, că acest soț ajuns la nivel de semiboschetar  trecând prin toate fazele dezintegrării morale – cu primitivismul lui, cu mirosul de alcool și pumnul pregătit pentru a se bate pentru soție, este mai aprope de ea, decât starul romanului, Paul Morel, înzestrat cu toate trăsăturile pozitive ce există în lume asta.

        

La sfârșitul romanului ne trezim – ca în cazul Șatrei – cu o scenă catartică, imposibilă și totuși profund umană. De necrezut: Clara își vizitează soțul bolnav, ajuns stafie umană, și pune întrebarea: ”Vrei să mă întorc la tine?”

Așa ajunge Clara și Kera sub aceași lumină a două lămpi de citit. Trâgând fără prea multe vorbe căruța scârțiitoare a dragostei trecute. 








Sus