Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Călimară / Horia Picu despre „Cobzarul” de Taras Șevcenko

Horia Picu despre „Cobzarul” de Taras Șevcenko

Despre opera marelui scriitor ucrainean, Constantin Dobrogeanu-Gherea spunea:

„Ceea ce caracterizează mai ales poeziile lui Șevcenko, în afară de o formă splendidă, de o limbă populară curată, e o durere și o jale nespusă pentru muncitorimea ucraineană, pentru frații lui de suferință. În niciun poet mare nu e concentrată atâta gingășie și nestrămutată iubire pentru popor și atâta durere pentru suferințele lui.”

Poeziile din „Cobzarul” respectă întru totul marile direcții observate de criticul literar Dobrogeanu-Gherea. 

În creația lui Taras Șevcenko un loc principal îl ocupă tema patriotismului, a dragostei de țară. Impresia pe care o lasă stihurile Marelui Cobzar ucrainean este că acesta și-a iubit țara dincolo de limitele umane. 

Versurile următoare au un amestec bine proporționat de gingășie, nostalgie, dragoste de țară, inspirate și variate figuri de stil: 

„Scumpe flori-odoare! / V-am crescut, v-am îngrijit eu – / Unde să v-ascund, oare?/Mergeți, flori, în Ucraina, / De ea s-aveți parte, / Voi – orfane pe sub garduri,/Eu – murind departe, / Veți găsi inimă bună, / Vorbă făr- de-otravă, / Și dreptate-adevărată / Și poate și slavă... / Maică bună, Ucraină, / Să-i aștepți cu dorul / Pe copiii mei zburdalnici, Cum ți-aștepți odorul.”

Pentru Șevcenko prezentul nu-i prea bun, dar are încredere în viitor: „Ești orfană, Ucraină, / Umbli-n zdrențe hâde, / Plânsul nimeni nu-ți aude/Și dușmanul râde. / Râde el, dar nu prea tare!/ Slava n-o să piară!”

Sau, în altă poezie, din nou se întrevede viitorul glorios: „...Ucraina / O să se ridice / Și-o să-mprăștie și bezna / Și va fi dreptate,/ Și or să se roage iarăși / Pruncii-n libertate!”

Faptele de vitejie ale strămoșilor, dorința de a-și revedea țara revenită pe culmile gloriei istorice se găsesc în poezii care sunt alegorii ale speranței într-un viitor măreț al Ucrainei
„Fost-au vremi! În Ucraina / Bubuiră tunuri. / Petreceau zaporojenii-n / Sate și cătunuri./ [...] Și de fala strămoșească / Vântul povestește. / Iar nepotu-aude-un cântec / Și cântând cosește.”

Șevcenko a scris poezii mobilizatoare, în care mocnește setea de răzbunare împotriva celor care și-au bătut joc de țară. „Când cătușele și-or rupe / Cei ce-s în cătușă / Va veni la judecată / Niprul să vorbească”.

Vor fi lupte mari, cu învingători siguri: „Marea-albastră de-atât sânge / O să se-nroșească./
Nu va fi atuncea nimeni / Să vă dea dreptate...”


Marele poet ucrainean are o formidabilă capacitate de a spune mult folosind o interesantă personificare a unei stări sufletești: „Fost-au vremuri când și-amarul / Chiuia la joacă.”

Poeziile lui Taras Șevcenko ating și alte sfere. Unul dintre leit-motive este cobza, sau cobzarul. 
„Pe bătrânul Perebendea, / Orb, cine nu-l știe?/ Rătăcește el prin sate, / Umblă prin câmpie
Și cântând întruna este / Îndrăgit de lume. / Că le-mprăștie tristețea- / Doar pe-a sa anume
Nu și-o-mprăstie / [...] Cobza lui oftează, / Și cântând îi amintește / Că-i orfan și singur.”

Un sentiment de tristețe și de milă nesfârșită poate fi starea de spirit a oricărui cititor al versurilor: „Soarele se-aprinde-n stepă / Dogorește-n spate / Un cobzar bătrân spre Kiev 
Drum de vară bate / Și un prunc flămând, alături, / Mersul i-l îngână / [...] Se opresc în târg, la umbră./ Oameni buni din fire / Miluiesc pe moșul care / Cântă în neștire.”

„ Mersul i-l îngână”- foarte sugestiv versul !...

Autorul a fost un aliat al celor năpăstuiți, al celor cu care soarta n-a fost deloc darnică. Interesantă este în versurile de mai jos actualitatea cu starea de fapt din România zilelor noastre, cu prea mulții ei români plecați și înstrăinați departe de țară: „Un cazac își cată soarta / În străină zare.[...] Să-ți lași fata, să-ți lași tatăl / Și bătrâna-ți mamă... / Îți va fi în altă țară, / Greu al naibii traiul; / N-ai cu cine scoate-o vorbă / Și-mpărți mălaiul”

În altă poezie, același sentiment al înstrăinării

„M-aș urca și eu în slavă, / Aș zbura cu tine, / Spre pământul obiditei, / Bietei Ucraine
Însă nimeni nu m-așteaptă, / Sunt orfan de toate, / Și-s și-aici ca și acolo / În străinătate.”

Scriitorul s-a gândit la soarta celor mai puțin norocoși, dar în egală măsură și la reacția celorlalți la vederea necăjiților de pe stradă. Din nou, scriitorul ucrainean se vădește a fi contemporan (în idei, firește) cu noi: „Greu e-orfanului în lume / Să se aciuiască / S-ar zvârli-n vâltori mai bine, / Decât să trăiască.Numai jalea-i iese-n cale, / Numai nenorocul / Nicăieri în lumea asta / Nu-și găsește locul [...] După cel bogat se-ndeasă / Liota, grămadă, / Dar de mine-ntorc și capul, / Nu vor să mă vadă.”

Starea oarecum incertă a Ucrainei din perioada poetului național i s-a transmis parcă acestuia, pustiindu-i sufletul. „Gânduri ale mele, gânduri, / De ce oare, mie, / Dat mi-e să v-aștern în triste Rânduri pe hârtie! / De ce oare vântul nu vă duce / Să pieriți în ceață?/Și amarul nu v-adoarme / Ca pe prunci, în brață?”

În altă poezie, cugetul îi este singurul sprijin: „Numai voi îmi mai rămâneți, / Gânduri ale mele! / Nu mă părăsiți în ceasul / Deznădejdii grele” 

Scriitorul ucrainean meditează la dilema sensului vieții, ca în aceste versuri grăitoare:
„Un sfârșit e-n toate... Dar de unde oare / Vin anume toate și pe rând dispar?”

Alteori, Șevcenko pare că se joacă. Atunci compune pasteluri:

„Bate vântul și zănatec / Urlă pân-la ceruri / Arborii se zbat sălbatec / Și trosnesc de geruri”

Poate fi un pictor care se folosește de cuvinte. De fapt, Taras Șevcenko a fost și un foarte bun pictor! Adunarea Generală a Academiei de Arte Frumoase din Sankt Petersburg i-a eliberat atestatul de pictor în decembrie 1845. Tema albastrului stepei revine de mai multe ori în poezii:
„Vântul urlă prin dumbravă, / Prin câmpii se-nfoaie; / Până la pământ sărmanul/ Plop de vânt se-ndoaie. / Geaba crește. Frunza-i lată / Geaba înverzește;/ Împrejurul lui ca marea / Stepa se-albăstrește”

Un alt tablou frumos „pictat” cu versurile unui poet genial:

„Soarele-n liniștea serii alunecă, / Pasărea tace. / Munții se-ntunecă./ Câmpul adoarme. Spre calda odihnă / Oameni se-ndreaptă acasă în tihnă.”

În creația șevcenkiană un loc de frunte îl ocupă legendele inspirate din creația folclorică ucraineană. Una este despre plop: „Fata-n mijlocul câmpiei / E-ntr-un plop schimbată. / Nu s-a mai întors acasă./Crește cu mâhnire, / În câmpie, pân-la nouri / Plopul cel subțire.”

„Garofița” este o altă poezie din aceeași categorie. Gingașa floare a fost la început o fată, etc., etc. Ajunge garofiță și se confesează bujorului: „Am murit plângând sub garduri / Când cumplita iarnă / Peste mine mari omături/Începu s-aștearnă. Dar când vântul cald zăpada / O zvântă din cale,/ Răsării cu primăvara / Pe câmpii domoale. / [...]/ Bujorele, frătioare, / Cruntă mi-a fost viața. / Altădată-aceiași oameni / Îmi scuipară fața / Iar acum îmi spun crăiasă, / În palat m-așează, / Și privirea lor m-alintă / Și se desfătează”.

Poezia se termină cu versurile: „A plâns iarăsi Garofița, / A plâns și bujorul, / Spre obrajii de zăpadă / Aplecând căpșorul.”

Cătă sensibilitate într-un om care a avut mult de suferit în viață...

Și poezia lirică a lui Șevcenko are un „parfum” de duioșie. Într-o poezie dedicată Hannei Zakrevska și care se numește, aproape enigmatic, „Lui H.Z.”, descopăr excepționale versuri de dragoste: „Mai știți, negrelor sprâncene, / Mai știi, mândro, oare / Că mi-ai fost doar tu în viață 
Marea sărbătoare? / Ochii tăi de un albastru / Pân-la negru-încă / Știu să răscolească inimi 
Și-a lor taină-adâncă? / Trupul tot așa ți-l legeni, / Strânsă-n cingătoare,/ Singura mea bucurie Și-al meu singur soare?...”

Taras Șevcenko nu e totuși poetul iubirii între îndrăgostiți. Spuneam că și-a iubit – și acum pot adăuga: enorm - țara. Ultima dorință e legată tot de locul în care va fi înmormântat:
„De-oi muri, îmi vreau mormântul / În câmpia largă / Unde-n scumpa-mi Ucraină/ Nipru-n văi aleargă. Din gorgan să văd câmpia / Și-ntre nalte maluri/ Să aud cum Niprul geme / Cu-nspumate valuri”

Latura patriotică primează în tematica poeziilor lui Șevcenko. De aceea simt nevoia să mă întorc la acest aspect și să subliniez că a scris poeme istorice care au darul de a retrezi conștiinta națională. „Cetatea e în vâlvătaie / Și sângele îneacă malul / Și curge sângele ca valul,/ Și se revarsă în șiroaie / Un stol de vulturi par cazacii/ Și sunt pe țărm, și sunt pe ape / Și nimeni nu e să le scape.”

A ținut enorm la Ucraina lui dragă. În aceeași măsură (tot enorm...) l-a urât pe țarul rus. 

„Niprul piere, se usucă, / N-are strop de apă / Răvășind morminte scumpe
Țarul le dezgroapă. / Las să sape! Să dezgroape! / Nu-i al lui, ce cată...”

Atitudinea sa antițaristă a făcut ca autoritățile ruse să-l exileze pe scriitor în nesfârșitele stepe kirghize. Șevcenko scrie despre poporul întâlnit acolo: „Sunt săraci de tot kirghizii/ Și-s flămânde gloate/Dar la Dumnezeu se roagă / Încă-n libertate”.

În exil, în fortăreața Orsk, a scris multe poezii în care predomină dragostea și dorul Cobzarului pentru Ucraina, nostalgia pentru locurile natale: „Și iar spre Ucraina gândul meu zboară./ Spre grădinița de odinioară./ Mult mă tot cheamă umbra ei deasă. / Codrul se-ntunecă. Dor mi-e de casă.”

... unde există speranța să fie primit cu brațele deschise: „Și m-aș duce-acasă / Unde-n calea mea e totul / Bucuros să iasă!”

Admirabilă e și satira marelui poet ucrainean. Are o excepțională poezie cu trimitere directă la servilismul societății ruse, care se manifesta de la cel mai puternic la cel mai slab, de la cel care face orice și nu dă socoteală nimănui, până la straturile cele mai de jos, la mulțimea văzută doar ca gloată, ca masă de manevră. „L-atinge țaru-n bot cu strășnicie / Pe ăl mai mare-n rang și cu chelie,/ Se-ntoarce ăstălalt, cu mâna-i scurtă, / Și pe vecinul său îl arde-n burtă;/ La rândul lui vecinul când se-ntoarce, / Pe-un alt, mai jos de treapta lui îl arse;/ Iar celălalt pe-un altul îl deșală;”


Poetul celor lipsiți de speranță, poetul redeșteptării naționale, Cobzarul care a cântat toată jalea Ucrainei, mereu preocupat de soarta țării sale. Testamentul său literar e legat pe vecie de scumpa lui țară. În poezia „Testament” scrie: „De-oi muri, mormânt săpați-mi / Sus pe o colină – / Unde-i stepa nesfârșită, / Scumpa Ucraină. Pe câmpiile întinse / Niprul între dealuri / Să se vadă, să se-audă / Vuietul de valuri...”

Pentru că această recenzie a apărut a doua zi după ceremonia dezvelirii bustului marelui poet ucrainean în Sighetu Marmației, am convingerea că finalul aceleiași poezii la care m-am referit mai înainte poate fi și cel mai potrivit fel de a-i transmite – cu gândul și cu inima – câteva cuvinte. Șevcenko spunea: „Și-n familia frățească, / Mare și slăvită / Pomeniți-mă cu-o vorbă / Bună, liniștită.”

Frați de limbă sau doar locuitori în aceleași ținuturi, dar trăind sub același soare, respirând același aer, bând aceeași apă, l-am pomenit cu toții pe Marele Cobzar Taras Șevcenko.

Eu sper c-am făcut-o „cu-o vorbă / Bună, liniștită”...




Sus