Miercuri, 26 Iunie 2019
Miercuri, 26 Iunie 2019


Călimară / Horia Picu despre „Intermezzo” și Mihailo Koțiubynskyi

Horia Picu despre „Intermezzo” și Mihailo Koțiubynskyi

„Intermezzo”, adicӑ un „divertisment muzical executat între actele unui spectacol” (dexonline), își gӑsește, în cӑlimara scriitorului ucrainean Mihailo Koțiubynskyi, un nou sens, de eseu-nuvelӑ, în care e cuprinsӑ, cât se poate de firesc, o parte din diversitatea vieții.

Construcția întregului este interesantӑ și originalӑ. Pleacӑ de la relația naratorului cu semenul sӑu, omul, cel care a modificat atât de dramatic natura. „Eu nu pot sӑ evit omul. Eu nu pot sӑ fiu singur”.
Omul e „cel care a îmbrӑcat pӑmântul în piatrӑ și fier”, el biciuiește „tӑcerea sfântӑ a pӑmântului prin scrâșnetul fabricilor, bubuitul roților”, murdӑrește „vӑzduhul cu praf și fum”și plânge de durere, de bucurie, de rӑutate.
      

Mihailo Koțiubynskyi construiește cu minuțiozitate accentele grave ale intermezzo-ului sӑu literar, pe care, fascinați de excepționala muzicalitate a prozei sale, la început, nici nu le simțim. Încet, într-un adevӑrat crescendo, autorul spune ce-l doare.

„Tu arunci în inima mea, ca în propria-ți ascunzӑtoare, suferințele și necazurile tale, speranțele spulberate și disperarea-ți”, mai spune autorul, omului.
De-acum încolo, „Intermezzo” se transformӑ într-o adevӑratӑ simfonie cu accente din cele mai grave. Ziua se cutremurӑ când aude în spatele ei umbra omului și ascultӑ „puhoaiele urlӑtoare ale existenței umane”.

Acasӑ, locul unde s-a „refugiat” autorul, este atâta liniște, încât i se face rușine de propriile bӑtӑi ale inimii. „Pereții albi ai clӑdirii îmi înapoiazӑ conștiința”, care, fiți siguri, are ceva important de spus…
Dar, înainte de a o face, Mihailo Koțiubynskyi ne duce iar în primitoarea, interesanta și uimitoarea naturӑ, și folosește iar un registru vesel, povestindu-ne despre trei câini ciobӑnești: Trepov, Overko, și Pava. Overko „sare ca un vițel prost și privește într-o parte cu ochiu-i roșu”, Trepov „își poartӑ cu mândrie blana și-și potrivește labele ca niște coloane albe”, iar Pava e mama lui Trepov, un câine „serios, chibzuit”. 

„El vӑ va secționa gâtlejul chibzuit, calculat”. Pe de altӑ parte, „Overko este pur sangvinic, nӑpustindu-se, la întâmplare, asupra oricui, de parcӑ înaintea ochilor lui roșii atârnӑ mereu o ceațӑ trandafirie”.

Pentru autorul ucrainean soarele este un „musafir” pe care-l așteaptӑ cu drag și cu speranțӑ, iar când „musafirul” pleacӑ, se agațӑ de el și-i spune, cu admirație și respect : „Îți prind ultima razӑ de pe nori, te prelungesc în foc, în lampӑ, în focuri de artificii, te culeg din flori, din râsul de copil, din ochii iubitei”. 
Iubitor de naturӑ în toatӑ diversitatea ei, Koțiubynskyi are și pentru apӑ un adevӑrat elogiu, concretizat în câteva sublime rânduri.

„În diminețile proaspete, eram primul care trezea apa încӑ adormitӑ a izvoarelor. Când gӑleata goalӑ îi atingea, cu fundul, pieptul, ea chiuia gӑlӑgios, prin somn, în adânc și, leneș, se vӑrsa în ea. […] Eu o beam proaspӑtӑ, rece, încӑ pline de vise, și mi-o aruncam pe fațӑ”.
Atât de sugestivӑ mi se pare viziunea autorului despre apa „rece, încӑ plinӑ de vise”, încât nu îndrӑznec s-o tulbur spunând ceva. Dacӑ aș face-o, ar fi ca momentul neplӑcut dintr-un concert simfonic deranjat de tusea unui spectator.

„Intermezzo” se încheie cu accente grave. Acum, la sfârșit, Mihailo Koțiubynskyi spune ce-l doare: nedreptatea, sӑrӑcia („Sӑrmanul trage de pe gard cӑmașa sӑrmanului, vecinul, vecinului, tatӑl, fiului”), turnӑtoria („Umbli printre oameni ca printre lupi. Te ferești mereu. Peste tot, sunt urechi ciulite, peste tot, mâini întinse”).

…și din nou încearcӑ sӑ ne facӑ sӑ zâmbim (dar știe foarte bine cӑ nu putem face altceva decât sӑ oftӑm prelung) : „Oamenii au vrut sӑ-și ia pӑmântul cu mâinile goale, iar acum îl au: cineva îl mӑnâncӑ crud, altcineva îl sapӑ în Siberia. El încӑ a scӑpat ieftin: un an a numӑrat pӑduchii în închisoare, iar acum, o datӑ pe sӑptӑmânӑ, se alege cu o scatoalcӑ de la reprezentantul autoritӑții…”- ne spune autorul, cu tocul sӑu alimentându-se din cӑlimara pe care scrie, pentru eternitate, HAR!








Sus