Joi, 18 Iulie 2019
Joi, 18 Iulie 2019


Călimară / Adriana Macsut: Despre Márai Sándor și Lumânările ard până la capăt (A gyertyák csonkig égnek)

Adriana Macsut: Despre Márai Sándor și Lumânările ard până la capăt (A gyertyák csonkig égnek)

Sándor Márai – născut în 1900, la Kassa (Kosice, Slovacia), decedat în 1989 la San Diego, California –, face parte dintre scriitorii de seama literaturii maghiare din secolul XX. A fost editor și jurnalist, iar din cauza ocupației sovietice a părăsit Ungaria ratăcind prin Elveția, Italia, Franța, Austria, Statele Unite. 

A ars ca o lumânare pînă la capat, iar dragostea de libertate și de țara lui natală l-a dus către sinucidere: la San Diego, în Statele Unite, la vârsta de 89 de ani, a decis să părăsească această lume. 

La fel precum Stefan Zweig (născut în 1881 la Viena, Austria, decedat în 1942 la Petropolis, Brazilia) nu a putut suporta distrugerea patriei sale spirituale. În aceste condiții, cartea ,,Lumânările ard până la capăt*”, ar putea fi testamentul literar al lui Sándor Márai. Povestea e amplasată într-un castel întunecat, în care moartea este personajul de fundal. Doi foști prieteni ajung să se revadă în acest castel întunecat – era locul în care se despărțiseră în urmă cu 41 de ani, iar pe masă sunt ca o relicvă din trecut două lumănări albastre. 


,,Cât valorează prietenia în care iubim în celălalt virtutea, devotamentul, tenacitatea? Cât valorează dragostea care așteaptă o recompensă? Nu e de datoria noastră să ne asumăm un prieten infidel, la fel cum ni-l asumăm pe cel devotat, capabil să se sacrifice? Oare nu ăsta e adevăratul conținut al tuturor relațiilor dintre oameni, această lipsă de egoism care nu dorește și nu vrea absolut nimic de la celălalt? Și care, cu cât oferă mai mult, cu atât așteaptă mai puțin o recompensă?”

Romanul a apărut în 1942, anul în care Stefan Zweig s-a sinucis și Europa era dominată de barbarie. 
     
Unul dintrei cei doi prieteni a rămas în castelul strămoșilor, iar celălalt a bântuit lumea; amândoi au căutat să uite și să se resemneze după ce au iubit cu patimă aceiași femeie. 

Cel rămas e acum un general bătrân care a reușit să o ia de soție pe femeia iubită de amândoi, dar care ea e deja moartă de mult timp... 

Călătorul îl provoacă la un duel imaginar pentru că nu a reușit să o uite: 

,,Și tu ești de părere că rostul vieții nu este altceva decât pasiunea care într-o zi ne copleșește inima, sufletul și trupul, apoi arde mereu, până la moarte? Indiferent ce se întâmplă între timp? Iar dacă am avut parte de asta, poate că n-am trăit degeaba?”. 

Cei doi încearcă să regăsească prietenia lor pierdută în urmă cu 41 de ani la o vânătoare în care nu s-a vânat nimic, dar s-a pierdut... o prietenie.

,,Amândoi știam că ne vom mai întâlni încă o dată, apoi se va termina. Cu viața și, firește, cu tot ce a dat substanță și tensiune existenței noastre. Pentru că o asemenea enigmă care există între mine și tine conține o energie deosebită. Arde țesuturile vieții, ca o rază fierbinte, dar, în același timp, generează tensiune, conferă vieții o anumită abordare. Te obligă să trăiești… câtă vreme omul mai are de rezolvat anumite probleme pe pământ, trăiește. ”

* Sándor Márai:Lumânările ard până la capăt. Editura: CURTEA VECHE, 2011.




Sus