Marţi, 19 Noiembrie 2019
Marţi, 19 Noiembrie 2019


Călimară / Despre Zaharia Stancu și Șatra (Karaván), pe cămila lui Ajtmatov și zeppelinul Doinei Ruști

Despre Zaharia Stancu și Șatra (Karaván), pe cămila lui Ajtmatov și zeppelinul Doinei Ruști

Prima mea reacția la citirea Șatrei a fost un sentiment de deja vu, impresiile culese din acest roman superb punându-mă călare nu pe caii, măgarii și urșii șatrei conduse de Him bașa, ci pe... cămilelele lui Csingiz Ajtmatov, ducându-mă cu dorul nu spre ”Est”, așa cum fac Goșu,Lisandra, Buș, Ariston, Him, Matahala și ceilalți din cele 30 de căruțe țigănești, ci spre cimitirul străvechi al kirghizilor, spre care se îndreaptă caravana de cămile cu corpul neînsuflețit al lui Kazangap.

Dacă nu am ști, că Șatra a apărut în 1968 și O zi mai lungă decât veacul mult mai târziu, în 1981, am putea căuta zile, săptămâni întregi între rânduri, căutând eventualele puncte de congruență a celor două romane. Așa însă, întrucât este exclusă intersectarea ontogenetică acestor romane, rămâne misterul pur.

La Zaharia Stancu caii, măgarii și urșii (în lanțuri) duc greul în mișcarea greoaie a caravanei, luptând cu umbra morții, la Ajtmatov cămila neagră, Karanar conduce caravana mortuară. Direcția caravanelor este așișderea comună: spre ”Est”, spre necunoscut, membrii caravanelor simțind adierea morții.

Legendele, folosirea textelor de cântece cu rol despărțitor de capitole – iarăși mă duce cu gândul spre Ajtmatov, al cărui romane sunt îmbibate cu texte de cântece, unele lungi de tot, fundamentând acele atmosfere specifice, care pot fi definite ca și manifestări a frumuseții anxietății colective.

Ceea ce însă situează după parcurgerea textului tot mai departe Șatra de O zi mai lungă decât veacul este naturalismul folosit ca făuritor de senzații rituale. Bătaia cu harapnicul, biciuirea Lisandrei, cruzimea virilă a femeilor și bărbaților ajunși în poarta eroticii ar șoca cititorul, dacă avioanele de război – alături de muștele războaielor – nu ar apărea periodic pe cer semănând moarte când spre ”Est” când spre ”Vest”, atenționând de memento mori.

Moartea lui Buș, apetitul sexual al Matahalei, sălbăticirea câinilor care gustă carnea de om – iată câteva momente grele ale Șatrei. 


Cu unsprezece ani înainte de nașterea romanului Șatra, Eugen Barbu scria Groapa, viața unei comunități care trăiește ca sateliți ai planetei Mizerie. Din acest punct de vedere – adică lipsa orizontului, depresia generalizată (dar) cu efecte generatoare de evenimente – Șatra se înrudește nu cu O zi mai lungă decât veacul, ci cu Groapa lui Eugen Barbu.

Iar peste puțin timp sosește pe aceste meleaguri naturalisto-transcendentale Eugen Uricaru cu Vladia (1982) – o altă ”Groapă”, sau o altă șatră obligată să ierneze pe pământul/aeroportul  nimănui, –, oferind acestei părți a literaturii române (întindu-se între coordonatele 19501989) un aspect de spaimă plăcută, o rană întăritoare... benignă.

Da, este un tărâm miraculos, la propriu și la figurat. În Șatra se cumpără femeile cu monede turcești de aur și din cer pică printre oameni piloți de avion, care scapă cu viața dintre rămășițele avionului prăbușit.

De aici este foarte aproape Manuscrisul fanariot al Doinei Ruști (2016), cu frumoasa Maiorca, vândută și ea pentru frumoase monede, așteptând să pice din cer pilotul zeppelinului transilvan.

Iată că definim în final și unitățile de măsură a distanțelor dintre aceste romane. Pare-se că este vorba de leghea cerului, undeva între kilometrul aerian pur unificator și leghea fluvială catartică.







Sus