Vineri, 24 Mai 2019
Vineri, 24 Mai 2019


Călimară / Horia Picu despre Örkény István și „Nuvele-minut”

Horia Picu despre Örkény István și „Nuvele-minut” 

1912-1979, Budapesta. Anul nașterii, anul decesului, localitatea, acceași pentru ambele momente fundamentale ale scriitorului. Încerc sӑ merg și eu pe principiul „Nuvelelor la minut”, cum se subintituleazӑ culegerea de nuvele scurte a scriitorului maghiar și sӑ dau informații scurte, „la minut” despre el. 

Nuvelele, chiar dacӑ sunt scurte, nu înseamnӑ cӑ n-avem ce povesti dupӑ ce le-am citit. Prima nuvelӑ, „Nimic nou”, ne poartӑ de la o fazӑ horror... simpaticӑ, o doamnӑ iese din mormântul în care „intrase” în 1848 . Brusc, învie și începe sӑ discute cu viii aflați în acel moment în cimitir. Dupӑ ce se dichisește (cere un pieptene și se piaptӑnӑ), se intereseazӑ ce s-a mai întâmplat în lume în timpul lungului ei „somn”. Nimeni n-are nimic altceva de zis – deși „doar” douӑ rӑzboiaie mondiale au schimbat fața lumii între timp -, doar cӑ în Budapesta apa are prea mult clor.

Ultimele știri despre capitala României sunt pe aceeași temӑ: prea mult clor în apӑ. Bucureștiul și Budapesta și clorul în apӑ. Sӑ mai zicӑ cineva cӑ nu gӑsim punte comune între cele douӑ capitale. Timpii sunt diferiți. 

Între timp, reîntorcându-mӑ la prima nuvelӑ din aceastӑ carte a lui Örkény István, începe sӑ plouӑ. Pe Hajduska Mihalyné n-o deranjazӑ. „Nu contează, îi spuse Hajduskané. Ea, dimpotrivă, chiar e moartă după ploaie!”, abil comenteazӑ autorul. Cât despre proaspӑt înviata, își reia locul de odihnӑ veșnicӑ.
                                          

Tot pe tema reînviatului este și nuvela „Un telefon foarte matinal”. Povestitorul este trezit din somn de telefon. Cine-l sunӑ? Ei bine, îl sunӑ Petőfi Sándor, chiar marele poet maghiar. Îl sunӑ și-i promite cӑ-i va rӑspunde la orice întrebare. Bineînțeles cӑ povestitorul, luat prin surprindere, n-are nimic de întrebat și „convorbirea” telefonicӑ se terminӑ înainte de a începe cu adevӑrat. 

Încercând un exercițiu de imaginație, oare noi am ști sӑ legӑm o conversație cu un scriitor trecut în lumea drepților de mai bine de o sutӑ de ani? Am putea lega douӑ cuvinte? Ce l-am întreba? Ce i-am spune?

Örkény István surprinde caractere de cele mai diferite tipuri. Povestind câte o întâmplare, ne întâlnim ba cu un tip, ba cu altul. Interesant e cӑ deși nuvelele sunt extrem de scurte, la fiecare dintre ele se poate despica firul în patru, fiecare se poate înțelege în fel și chip. „Prestigiu” este o nuvelӑ aparent banalӑ despre soarta unui ananas cumpӑrat cu ocazia zilei de naștere a povestitorului, din dorința de a intra în rândul lumii „aristocrate”, mâncӑtoare de fructe exotice.

Dupӑ douӑ sӑptӑmâni de planuri, ananasul cumpӑrat trebuie mâncat; cei din jur dau diferite sfaturi: cu zahӑr, cu rom, așa cum e. Pânӑ la urmӑ, e mâncat în toate cele trei feluri. 

Morala acestei nuvele iese ușor în evidențӑ: suntem influențabili și ne modificӑm opțiunile în funcție de sfaturile de care avem parte. Puțini dintre noi merg pe calea proprie!

Oamenii se uitӑ uimiți la o mașinӑ trasӑ de doisprezece câini șchiopi, aflӑm din nuvela „Pânӑ și cele mai temerare vise sunt realizabile!”. Cei care merg cu o asemenea arӑtare, cred cӑ cei de pe margine sunt invidioși. Puncte de vedere diferite...

Sub aparența unor întâmplӑri banale, autorul dӑ verdicte și ne caracterizeazӑ exact așa cum suntem. La un moment dat, spune: „ de când ni s-au tocit instinctele, nu ne caracterizeazӑ decât pericolele iminente. Pânӑ nu ne atinge trupul, nu e nicio deosebire între un sâmbure de cireașӑ scuipat și un glonț slobozit pe țeava puștii”. Restul nuvelei nici nu mai conteazӑ...

„Spital militar” e una care „se duce” direct în cea mai adâncӑ zonӑ a psihicului uman și lasӑ acolo urme adânci...Soția unui cadru militar e operatӑ, dar mai are de trӑit puțin timp. Ea nu știe, iar soțul e sfӑtuit sӑ se poarte cu soția sa la fel ca pânӑ atunci, pentru cӑ altfel femeia ar putea avea bӑnuieli despre starea ei de sӑnӑtate. Soțul și soția se ceartӑ chiar în salon, pӑstrându-și obiceiul de-acasӑ. Chemat de medicul care a fӑcut operația, din ochii sticloși ai soțului, „ochi ca de pӑpușӑ lacrimile se scurgeau încet, uriașul trup tremura și tresӑrea de parcӑ ar fi explodat ceva în el”.

Uneori, e mai bine sӑ nu mai spui nimic. Uneori, e bine sӑ nu mai scrii nimic...

De-aia mӑ și opresc...
























Sus