Luni, 22 Aprilie 2019
Luni, 22 Aprilie 2019


Călimară / Ambrus Béla despre Dan Lungu și Tyúkok a mennyben (Raiul Găinilor)

Raiul găinilor 

”Raiul găinilor” nu este o carte pe care să nu o poți lăsa din mînă. O poți. Pe urmă, o vezi tot acolo, o mai iei și mai citești din ea, zîmbești, îți amintești vremuri de odinioară. Este genul de carte care te provoacă să îți amintești și lucuri plăcute și lucruri neplăcute, te duce înapoi în timp cîteva decenii, doar ca să te readucă apoi în realitate. E ca o mașină a timpului ce îți asigură un ”du-te - vino” aparent inofensiv, dar care reușește să îți genereze meditații de ordin metafizic: despre libertate, suflet, existență, locul tău în centrul acestora. Incomod pentru existența de astăzi ce își pune întrebări futile despre libertățile sexuale sau alte chestiuni strict hedoniste.

Dacă te întreabă cineva ce citești, îți vine greu să pronunți titlul cărții. Personal, am optat să citesc doar capodopere. Dar nici chiar alea nu cred că am să apuc să le citesc toate într-o viață. La cîtă carte se scrie, chiar și făcînd o riguroasă selecție, tot ajungi într-un mare impas cînd vine vorba de timpul fizic pe care-l poți aloca cititului vs. cantitatea de literatură produsă. Dar, iată că ”Găinile” lui Dan Lungu s-au strecurat pe listă!

    

Ei bine, ”Raiul găinilor” stă confortabil așezată pe Strada Salcâmilor. Aici nu mi-am putut reprima un mic zîmbet. Și la Cluj există o stradă asemănătoare, doar că numele este Salcâmului. La singular. Cît vezi cu ochii, nu dai de vreun salcîm, se subînțelege. Mai mult, în copilăria mea, aidoma străzii din roman, reprezenta tot periferia, tot locul acela în care nu se întîmpla niciodată nimic. Asta dacă exceptăm faptul că mai trecea baba Tinca înjurînd, și iată că există un personaj identic și în carte, cu veșnica ei căruță în miniatură pe care își clădea cele mai ciudate deșeuri de prin cartier pe care, mai apoi, presupuneam noi, le-ar vinde la vreun centru de colectare. În rest, strada Salcâmului nu era decît locul unde funcționa Alimentara unde, cînd și cînd, se formau cozi interminabile, în buna tradiție comunistă, atunci cînd se anunța că ”se va da” carne, zahăr, ouă sau hîrtie igienică. 

La fel ca în romanul lui Dan Lungu, mica bîrfă despre vecini își avea locul aici. Cînd spun aici, mă refer la coadă, pentru că în rest, nimeni n-ar fi abuzat de privilegiul de a se lansa în bîrfe fără vreun motiv temeinic. Mai ieșea lumea pe la ferestre, către seară, pur întămplător parcă, așteptînd cina, și tocmai atunci se întîmpla să treacă unul sau altul pe acolo și, funcție de cît de apropiate erau relațiile, înclina respectuos din cap, saluta cu voce profundă sau se oprea de-a binelea pentru a face puțină conversație. Cine știe ce bogății nu ascundeau casele de pe strada Salcâmului din Cluj, spre deosebire de casa Colonelului din roman, spre exemplu. Și nici bîrfele nu atingeau sfera epică. La Cluj exista o temeperare generată de cultura urbană, pregnantă și la periferii. Sau și mai pregnantă pe la periferii, unde omul încerca să arate că este la fel de ”domn” ca și cel din centru.

Doar copii par mereu asemănători. Deprinși să se descurce cu ce au: apa murdară, tuburi, în Moldova, Canalul Morii în cazul celor de la Cluj. Și spaima ”sistematizării” este comună! Personajele romanului sînt terifiate de posibilitatea extinderii gării, cum și la Cluj strada Salcâmului a fost propusă pentru demolare într-un proiect de lărgire a căilor de acces către Fabrica de basmale – România Muncitoare. Dar, stau și mă gîndesc că exact același gen de deja-vu l-am simtit și cînd îl lecturam pe Milan Kundera, semn că nici în Cehoslovacia comunismul nu era tare diferit. 

Autorul nu intră în detalii, cum nici nu se chinuie să portretizeze. Descrie mai curînd comunitatea decît personajele. În schimb, e preocupat de sentimente și de trăiri. De frica ce cuprinde mărunta lume a străzii. Spaima de buldozerele ce pot șterge de pe fața pămîntului peticul de umanitate și de normalitate ce se înjghebase pe stradă, spaima de cartierele comuniste dezumanizate, spaima că toată agoniseala de o viață poate dispărea ca și cum n-ar fi existat vreodată, la fel și locul tău în microcomunitate, vecinii, cunoscuții, locurile pe care ai apucat să le îndrăgești. În Epoca Foamei și a Frigului, singurul suflet cald al străzii se dovedește tocmai nebuna, care strînge cîinii lăsați în urmă de cei ai căror case au fost demolate.
Dincolo de cinismul regimului comunist, pe măsură ce te adîncești în lectură, te trezești c-ai dat nas în nas cu cinismul tranziției, iar ”luminița de la capătul tunelului”, de după cursa de ”obstacole” către fericire – Caritas, FNI etc. –, îți dezvăluie unul din personaje, nu poate fi decît un televizor color care te minte. 

Tranziția în sine e la fel de urîtă și în carte precum a fost și în realitate. Populația periferiei a trăit minunăția traiului urban pe vremea comunismului și tragedia ei în urma răsturnării regimului. Nimic nu poate însă înlocui tabla sau șuruburile, motorina, lemnele furate din fabricile socialismului. Aproape nimic...

Și aici ajungem, în sfîrșit, la găini! La sărăcia care-i face pe oameni să țină găini pe lîngă casă. O sărăcie ce devine încet-încet de poveste, urmînd a fi deconstruită și reconstruită în fața paharului de băutură la cîrciumă. 

Găinile sînt mai ceva decît gîștele ce-au salvat odinioară Capitoliul! Prezic cutremure, boli, accidente. Mai mult, apar și în visul omului secătuit de existența sa mizerabilă. Unul din personaje ajunge la întrebări metafizice, cum spuneam și mai sus, se întreabă dacă găinile lui l-ar recunoaște dintre o mie de perosane, dacă cred în Dumnezeu, dacă exista un Rai al găinilor... Ba chiar, meditația amară scoate la iveală și o sinceră invidie ce ar face omul să se lepede de condiția sa și să devină o găină fără griji. Care se plimbă de colo-colo, mai ciugulește ceva, doarme cu capul în pene, iar cineva are mereu grijă de ea. 

Din acest punct de vedere, întreaga lume a tranziției românești – în fond o imensă ratare la scară individuală pentru mahjoritatea personajelor - ar putea fi un adevărat rai aviar, augmentat de episoadele de pură fanforanadă ce proiectează pentru cîteva clipe destinele fiecăruia în lumini ieșite din comun. Lumini ce pălesc și se sting acasă, acolo unde zațul de cafea se păstrează în ibric pentru o ulterioară reutilizare.

Dan Lungu plasează în paginile cărții extrem de puține lucruri care să se regăsească din abundență în viața personajelor: alcoolul, molozul, râmele. Nu tare folositoare nici unele. Și, desigur, imens de multă bîrfă și vorbărie inutilă. Colecții întregi de ”înțelepciuni” proletcultiste, ce se împletesc cu o anume nostalgie a regimului defunct, nici acela regretat pe de-a-ntregul. Cartea începe banal și se sfîrșește banal, lăsînd impresia că cititorul este doar un norocos care a avut șansa să vizioneze un episod. 

Cumva firesc, ne putem imagina că personajele vor fi acolo și mîine, vor rosti cu emfază aceleași platitudini, vor bea același alcool ieftin. 

Cum, la fel de firesc, și noi ar trebui să citim capitolul următor.

(De reținut pregătirea traducătorului Szonda Szabolcs, fără de care  Tyúkok a mennyben, nu ar fi așa de ușor abordabil cititorilor maghiari).





Sus