Miercuri, 27 Martie 2019
Miercuri, 27 Martie 2019


Călimară / Horia Picu: Pământul văzut de sus – prietenia dintre scriitorii români și maghiari

Horia Picu: Pământul văzut de sus  – prietenia dintre scriitorii români și maghiari

De sus, orice am face, oricât de avansate ar fi posibilitӑțile tehnologiei, se vede doar câte o parte a Pӑmântului. Sӑ ne apropiem – imaginar, desigur – din înaltul cerului mai aproape de Pӑmânt și sӑ ne uitӑm, tot așa, cu ochii minții, la o zonӑ mai micӑ din tot ce se poate vedea la un moment dat, o zonӑ numitӑ România. 

“În ce decor redus se joacă acest joc vast al urilor, al prieteniilor, al bucuriilor omenești!” spunea Antoine de Saint-Exupéry în „Pӑmânt al oamenilor”. Nu se referea el la țara noastrӑ, dar știm cu toții cӑ ura, prietenia și bucuria sunt prezente și peste acest petec de pӑmânt.

Dacӑ ajungem (în sfârșit!...) cu picioarele pe Pӑmânt și ne petrecem o parte din scurtul timp pe care-l avem la dispoziție citind despre români și unguri, în scrierile românilor și ungurilor, constatӑm cӑ prietenia și bucuria sunt omniprezente; despre urӑ interetnicӑ n-am citit prin cӑrți.

Din momentul în care am început sӑ citesc mai multӑ literaturӑ maghiarӑ, am întâlnit multe exemple de conviețuire bilingvӑ – sper sӑ nu deranjeze aceastӑ expresie – româno-maghiarӑ. Sunt eroi și români și maghiari, care au luptat având aceleași idealuri, care și-au iubit țara în care s-au nӑscut pânӑ la sacrificiul suprem, sau au fost martiri împreunӑ, atunci când istoria a vrut asta.

Kós Károly în „Povestire despre Budai Nagy Antal”, scrie și despre „Marin, un om cu păr cărunt, cu mustăți pleoștite, crunt la privire și puțin șchiop de un picior”, sau despre „Cardoș Iacob, românul acela cu plete lungi și obraz zâmbăreț din Șomtelec”, luptând, alӑturi de frații lor întru suferințӑ maghiari, în tensionata perioadӑ 1430-1437. 

Români și unguri în Evul Mediu uniți de aceeași credințӑ: 

„...o mare strânsură de oameni care sărbătoreau nașterea Domnului după obiceiul cehilor, în timp ce un fel de preot le dădea împărtășania sub cele două fețe, a vinului și a pâinii. Cei adunați acolo erau țărani din împrejurimi, români și unguri deopotrivă [...]”.

Români și unguri în romanul lui Kós Károly uniți în idealuri, camarazi de arme, de suferințӑ, fiecare strigând-o pe limba lui („Veni rândul celor doi țărani. Țipară și urlară; unul ungurește, celălalt românește.”).

În cartea lui Beke György, „Fӑrӑ interpret”, unde scriitori maghiari și români descriu legӑturile pe care le au (sau le-au avut, pentru cӑ timpul ne reduce la tӑcere...), Kós Károly spune cӑ în zona sa natalӑ, Calata, casele se deosebesc doar prin faptul cӑ cele românești au cruce pe ele. Și mai remarcӑ ceva: „în aceste sate, portul bărbătesc al românilor și maghiarilor este absolut identic”.

Unul dintre eroii cӑrții sale, „Kardoș Iacob (după unii cronicari: János) nu este desigur un erou de roman închipuit de mine, ci potrivit unor vechi documente autentice a fost, alături de Anton cel Mare din Buda, unul din conducătorii oastei populare în timpul răscoalei din 1437, ca și la fel de autenticul Vajdaházi Pál și iobagul Márton” (Beke György „Fӑrӑ interpret”).

Traducӑtorul Avram P. Tudor, alt intervievat de Beke György, la întrebarea: „ce v-a cucerit într-atât din literatura maghiară, din opera lui Petőfi, încât să-i dedicați întreaga viață?”, rӑspunde amintind și de profesorul sӑu de maghiarӑ și latinӑ din Blaj, Augustin Caliani, care afirma cӑ „numai respectul reciproc, recunoașterea reciprocă justă a valorilor pot clădi prietenia. El m-a îndemnat să-mi încerc puterile în traduceri”.

Mikszáth Kálmán în „Sӑliștencele” are și personaje românești. Dau câteva exemple:

„Da cӑ a treia-i româncӑ. Noroc cӑ suntem orӑdani și știm românește. Am vorbit cu ea. Strașnicӑ fatӑ! [...] „Koriak rӑspunse românește, spre marea mirare a tuturora , dar mai ales a Vuței [...] „Ce sporovӑiești, netrebnicule ? izbucni prefectul tot românește.”

Sau, la cel mai înalt nivel : (Regele) „mai întâi o întrebӑ pe Ana Gergely românește. […].”

Sütő András, în aceeași carte a lui Beke, își aduce aminte de anii copilӑriei, când românca lelea Anica, pe chipul căreia putea citi „toate suferințele țărănimii române, dulceața bunătății sale și acea răbdare parcă de dincolo de timp”, le spunea Povestea lui Harap Alb. 

Sütő András a copilӑrit într-un sat în care românii și ungurii au conviețuit în bunӑ pace. Fiul lelei Anica, își amintește scriitorul, i-a fost, în vremea inocenței din primii ani de viațӑ, tovarӑș de împletit bice.



Întrebat de Beke György cu care scriitori români are relații mai apropiate, Sütő András are multe de spus. E extraordinar ce scrie despre fiecare prietenie în parte. Pe lista lui sunt, printre alții, Ion Bӑieșu, Aurel Baranga, Marcel Breslașu, Eusebiu Camilar, Nina Cassian, „La popice mi-a plăcut întotdeauna să fiu într-o echipă cu Geo Dumitrescu, [...] Cu Ioan Grigorescu surâdem amintirii acelor zile varșoviene petrecute în lumina unui Festival al tineretului”.

Citesc și mi se confirmӑ iar și iar cӑ între scriitorii de limbӑ maghiarӑ și cei de limbӑ românӑ prietenia a fost întotdeauna la loc de cinste. Cel care a scris „Un leagӑn pe cer” spune despre Jebeleanu, Ivasiuc și Labiș:

„Lui Jebeleanu noi îi zicem Jenő, deși marelui traducător român al lui Petőfi i-ar fi mai pe potrivă Sándor, nume pe care întâmplarea i l-a dăruit însă lui Alexandru Ivasiuc, cu toate că el are o fire mai veselă, — mai luminoasă, în orice caz, decât soarta tinereții sale.[...] Între destinul și firea lui nu mai e acum nici o deosebire, zic gândindu-mă la Labiș, cu care-am golit și eu o cupă-două de vin roșu și nu ne-am urcat niciodată în tramvai, preferând să străbatem pe jos kilometri întregi; cred că a vrut să-l ia tocmai pe acela unul, care l-a respins cu atâta violență, acel unic tramvai asasin...”. 

Sütő András încheie trecerea în revistӑ a prietenilor sӑi din lumea literaturii cu aceste cuvinte:

„Și nu pot să nu-i evoc la finele acestei mici enciclopedii, prieteni din „epoca de glorie” , pe Victor Tulbure și pe Tiberiu Utan, pe Tibi, susținător al literaturii maghiare pentru copii în țara noastră și naș al traducerilor mele din Creangă”.

Nu pot încheia capitolul Sütő András fӑrӑ a-i cita câteva rânduri din minunatul sӑu roman autobiografic „Un legӑn pe cer”, care în varianta originalӑ are titlul înduioșӑtor de sugestiv „Mama promite noapte bunӑ”. 

F. [...]a luat de nevastă o româncă din satul vecin care, când pronunță cuvintele, ai impresia că sunetele se înmoaie și te învăluie ca o cădere calmă a fulgilor de zăpadă.”

Sau: „János și-a construit o casă nouă și tocmai îi încheie acoperișul. [...]Pe femeie o cheamă Chiriana, e româncă. János e pe jumătate ungur. Potrivit acestei realități și conversația e amestecată[...]”

Antoine de Saint-Exupéry, în același roman „Pӑmânt al oamenilor”, scria, referindu-se la relațiile înterumane: „E zadarnic să speri că, dacă plantezi un stejar, te vei adăposti curând la umbra lui.”

În țara în care și-au gӑsit locul și Chiriana, și János, și Eugen cӑruia prietenii maghiari îi spuneau Jenő, și András și toate celelealte personaje sau personalitӑți ale literaturii, stejarii sunt plantați de mult. Acum, urmeazӑ doar sӑ avem grijӑ sӑ creascӑ mari. Într-o bunӑ zi, vom putea sta cu totii la umbra lor. Sӑ avem grijӑ, oameni buni! 





Sus