Marţi, 22 Octombrie 2019
Marţi, 22 Octombrie 2019


Călimară / Marius Dobrin: Din Craiova despre Mikszáth Kálmán și Umbrela Sfântului Petru

Mikszáth Kálmán (sunt derutat de grafia numelor ungurești, pronunțarea lor e încă un mister și în acest text prefer să folosesc copy/paste ori de câte ori va fi să-i menționez numele) a fost vizitat, la Budapesta, de președintele american Theodor Roosevelt în 1910. Din păcate a fost la puțină vreme înainte de moartea marelui scriitor. 

Vizita, consemnată în New York Times, a fost motivată de admirația stârnită în cititorul american de romanul Umbrela Sfâtului Petru, apărut în 1895. Da, cred și eu! Sunt multe motive pentru care îți poate plăcea cartea asta (eu o am în traducerea Luciei Nasta și a lui H. Gramescu, prefațată de Nicolae Balotă) dar mie îmi place să cred că-mi oferă senzația de bonomie a autorului. Tonul liniștit al relatării te poartă pe nesimțite prin locuri descrise minuțios și te surprinde cu sclipiri de spirit. 

Multe sunt paginile din care sunt tentat să citez pentru că povestea este condusă cu măiestrie încât să mențină tensiunea motivațională, să fascineze prin detaliile fiecărui tablou și să provoace delicioase interpretări ale unor situații și întâmplări.

Cu un zâmbet, acoperit parțial de seriozitate, Mikszáth Kálmán invocă și latura mistică a poveștii, ca un comentariu la plăcerea unuia dintre personaje de a povesti „pretutindeni cum bătrânul evreu Müntz a dăruit creștinătății o relicvă sfântă”, în fapt o umbrelă care, în acel sat slovac uitat de lume, a afost atribuită Sfântului Petre, nevăzutul trecător care a vrut să ocrotească de ploaie fetița orfană ajunsă sub streașina bisericii la care urma să slujească mult mai vârstnicul frate al său. 


De ce acest sfânt și nu altul, romanul neuitând să invoce competiția în care acesta a intrat cu mai cunoscutul în așa ceva Sfânt Nicolae, cine știe?! Că umbrela era roșie, că avea un mâner despre care o neașteptată întorsătură a lucrurilor ne face să așteptăm continuarea cu sufletul la gură, că a fost, se pare, a fi destinată altcuiva pentru a se întoarce simbolic alături, citind romanul totul se va lămuri.


   

Sub voalul de amuzament avem însă și moralizatoarea pildă a celor trei diavoli. Primul dintre ei l-a îmboldit pe tânărul protagonist, Gyuri: „Du-te, du-te și caută-ți moștenirea”, al doilea s-a aflat mereu cu un pas înainte ispitindu-l in căutările sale: „Haide, haide, pe-aici este!” pentru ca al treilea să aștepte deja, pitit lângă țelul urmărit, pentru a-i zâmbi răutăcios la momentul zadaranicului sfârșit: „N-ai găsit nimic!”

Acesta e miezul unui roman care este, de fapt, tot timpul atent la caracterul oamenilor. Sunt multe personaje, din toate stările sociale, cu toată diversitatea umană. Fiecare are un glas propriu, se prezintă prin felul de a vorbi, prin gesturi și prin habitudini ale unei epoci pe care, foarte ușor, o putem înțelege. Cu o construcție piramidală, palierul median îl are în centrul atenției pe tatăl lui Gyuri, unul dintre frații Gregorics, cel mai puțin răsfățat de soartă. Ca fizic. 

Mikszáth Kálmán inserează în scurta descriere de la începutul capitolului o formulare marcata de umorul negru al unei obiectivări de remarcabil observator. „Băiatul fiind pirpiriu, frații lui îi pândeau mereu moartea; dar Gregorics Pál nu muri (nu degeaba fusese el hărăzit dintotdeauna unor fapte lipsite de tact), ci crescu, ajunse la vârsta maturității...” Dar tot soarta alege o compensare și el își construiește o viață așa cum și-a dorit. 

Chiar dacă nu a fost în formatul acceptat de societatea acelui timp, mai ales având de înfruntat invidia și lăcomia fraților săi. Dragostea pentru fiul său și grija de a-i oferi un viitor au pus în mișcare imaginația care l-a condus spre o soluție captivantă. 


Dar și aici Mikszáth Kálmán și-a rezervat dreptul de a decide finalul. Chiar dacă un cititor scrupulos ar sesiza alegerea soluției pedagogice, e vorba de o judicioasă alegere din punct de vedere stilistic.


Prima parte a romanului accentuează aspectul rural al societății în care se mișcă personajele. Paginile sunt impregnate de expresii ce provin din folclor, se desprinde la fiecare pas înțelepciunea populară. Umorul țărănesc, necruțător cu toată lumea:

– De ce nu va plătiți preotul mai bine?

– Popa nu e sluga noastră, el e slujitorul lui Dumnezeu. Fiecare să-și plătească sluga!”

Avem de-a face cu filosofia oamenilor simpli nevoiți să trăiască intr-un mediu aspru. Necesitatea unei înmormântări este anunțată amuzant:

„Apoi clopotarul trecu și pe la cantor, nădăjduind un păhărel de rachiu pentru vestea cea bună: [...] Avem mort gras. O să trebuiască stihuri frumoase.”

Iar despre răposată se amintesc și prea umanele întâmplărin din cursul vieții:

„Lumea zicea că uneori, când lucra pe câmp, nevasta lui Gongoly pierea printre lanurile de orz, pentru ca în curând să răsara de pe undeva și Srankó și să piara și el în orz. Of, și orzul ăsta blestemat! Atât de înalt crește, de acoperă toate smintelile oamenilor!”

Iar privirea critică și aspră și cu un umor crud se vădește din primele pagini ale cărții, când moartea văduvei dascălului este prezentată în termeni care te smulg dintr-o parte în alta, ca valurile unei ape învolburate. Contrariante fraze care îți relevă repede un farmec anume și o profunzime a înțelegerii vieții. Prima pagină e de citat în întregime, mai ales într-un manual de stilistică.

Romanul, structurat în cinci părți, începe și se încheie cu același titlu de capitol: Pleacă Veronka, o plecare simbolică pentru cea care este, de fapt, aceea care declanșează povestea și reprezintă limanul protagonistului.

Mikszáth Kálmán se folosește de amprenta țărănească atât cât să dea farmec real poveștii pe care o conduce și cu ironie și cu semnalarea propriei sale prezențe de autor care decide asupra traiectoriei personajelor. Mixează cu măiestrie și antropologie și psihologie și morală și o inedită perspectivă asupra credinței, totul într-o armonie plină de farmec.






Sus