Miercuri, 18 Septembrie 2019
Miercuri, 18 Septembrie 2019


Călimară / Horia Picu: „Neamul Varjú” de Kós Károly

 Horia Picu: „Neamul Varjú” de Kós Károly

                                                                               „În liniștea adîncă nu se mai aude decît glasul                                                                       vremii veșnice, care curge necontenit”. (Kós Károly)

Din perioada zbuciumatului secol XVII, trecut și peste Ardeal, cu domni rӑzboinici și domnițe cuceritoare, dar de inimi, principi și lupte pentru putere, tӑtari nӑvӑlitori și moartea care pândea la tot pasul, n-a rӑmas acum decât liniștea, sau „glasul vremii veșnice”.

Cum acoperӑ ea, vremea, glasul armelor, al rivalitӑților, al luptei pentru pӑmânt și pentru putere! Atunci, pe la 1600, nu era deloc liniște în aceastӑ parte de lume. Și pentru cӑ uitarea și liniștea sunt douӑ lucruri diferite, Kós Károly ne descrie romanțat toate câte au fost în acele timpuri. E bine cӑ-i liniște, dar nu trebuie sӑ uitӑm!

O mulțime de metafore, de fapte istorice, de omenie, de exemple de bunӑ conviețuire între etnii și de dialoguri purtate în ungurește și românește între protagoniști, toate acestea ar putea fi o bunӑ bazӑ de plecare pe care o poate folosi cineva care vrea sӑ scrie despre cartea lui Kós Károly.

   

Autorul comparӑ mentalitatea omului de la munte cu aceea a omului din vale. Ar putea fi o interesantӑ abordare a comparației între conducӑtori și conduși, pe care o vӑd actualӑ și în secolul nostru.

„Omul piscurilor vede pînă-n sat, se uită în curțile oamenilor, vede ce se petrece pe pămînturile și în ogrăzile lor, ochiul lui pătrunde în viața tuturor. Noi, oamenii de munte, vedem totul și cunoaștem totul. Cei din vale pe noi nu ne pot vedea. Ei nu văd decît munții înalți, piscurile, ceața și norii care ne învăluie, nu aud decît șuieratul vîntului. Pe noi, oamenii, nu ne văd. Ei nu pot ști ce se petrece cu noi ; viața noastră le rămîne taină veșnică. Poate asta-i pricina că oamenii văilor nu ne iubesc. Așa-i zămislit omul, nu-i place să aibă deasupra capului necunoscutul.”

Dragostea pentru pӑmânt, specificӑ oricӑrui țӑran, oriunde ar trӑi și orice limbӑ ar vorbi, a cuiva care dorește sӑ se statorniceascӑ în munți, sӑ se gospodӑreascӑ acolo, spre mirarea multora, în timp ce „toată lumea rîvnește să coboare la vale, precum fac apele care izvorăsc printre stîncile înalte și care cată să se rostogolească gonind și vuind, ca să ajungă cît mai repede la șesurile întinse, calde și liniștite”, o gӑsim mai la fiecare capitol din „Neamul Varjú”.

Traducerea în românește a romanului lui Kós are unele „efecte speciale”, spectaculoase și sugestive. Personajul care vrea sӑ-și construiascӑ o așezare în munți, se gândește și la modul în care-și va asigura existența pe viitor: „Iacă, în primăvara asta vreau să sparg ogor și să semăn ovăz și apoi grîu.”

O lume a conflictelor sângeroase, dar în care se iubea, se flirta, se petrecea, în momentele de aparentӑ liniște, iar atunci „Era lucru plăcut să auzi cum se amestecă glasul lăutelor cu vuietul veseliei, să vezi fetele frumos dichisite învîrtindu-se pline de voioșie în măsura danțului, de parcă erau fîlfîiri vii din însăși flacăra vieții”.

Sau, în altӑ parte a romanului: „Într-o zi, pe cînd primăvara se furișa sfioasă pe cărările iernii îmbătrînite, Mica Anna primi în dar un buchet de ghiocei”.

Cititorului, familiarizat cu Clujul actual, îi va face plӑcere sӑ descopere în romanul lui Kós Károly fragmente de viațӑ liniștitӑ, ca acesta: „În cursul verii, femeile se duceau deseori să se plimbe în grădina din Házsongárd, în pădurea Hoia sau la fîntîna Sfîntului Ion. Așa era obiceiul pe acolo, un bun și vechi obicei al băștinașilor din cetatea Clujului. Duminicile, cînd vremea era frumoasă, poporul părăsea casele strîmte, înghesuite pe ulițele înguste și dădea năvală afară din oraș, la aer curat, să se scalde în razele binefăcătoare ale soarelui.”

Autorul nu numai cӑ pomenește de ieșirile în naturӑ ale orӑșenilor medievali, dar le și explicӑ. Sunt sigur cӑ același imbold de a fi, din când în când, în mijlocul naturii, s-ar putea sӑ-l avem în noi și azi.

„Da, pămîntul e singurul care ne învață tainele vieții. Cînd calcă glia care i-a născut, oamenii devin mai deschiși și mai sinceri. Acolo, afară, sub cerul liber, își puteau spune și lucruri care între pereții de piatră ai orașelor sînt oprite ; acolo se simțeau mai apropiați unul de altul, mai sinceri, mai adevărați.”

Culorile toamnei, culorile verii, sunt spectaculos descrise de arhitectul Kós Károly, în cartea aceasta. „După strînsul otăvii, fînațele se împodobesc cu brîndușe violete ; boabele de viță sălbatică, care se cațără pe pereții colibelor și ai caselor de petreceri văratice, sînt albastre-închis, iar pe tufele de măliniță ale mărăcinișului atîrnă ciorchine cu boabe negre.”


                                                              Grafică: Kós Károly

Acest spectacol de culori amestecate prinde viațӑ în imaginația scriitorului, care zice:

„Culorile acestea multe, variate și aprinse, nu țipă, nu sînt gălăgioase, ca înflorirea de la începutul verii, ci rămîn blînde și zîmbitoare, se topesc încetul cu încetul una într-alta, în așa fel încît, aruncîndu-ți privirea asupra lor, nu se poate să nu descoperi că se amestecă printre ele și o fărîmă de sfioasă tristețe.”

Deasupra acestor complexe abordӑri la care ne invitӑ autorul rӑmân faptele istorice, la care masele de oameni participӑ fӑrӑ a fi întrebați dacӑ n-ar avea altceva mai bun de fӑcut. Un personaj spune, la un moment dat: „Noi trăim aici, nici nu știm pentru ce. Muncim, scurmăm pămîntul, ne însurăm, creștem copii, mîncăm și bem, apoi, murim. Ca vitele. Nu noi ne facem soarta, nici nu încercăm. Ăia pun mereu cîte ceva la cale. Mereu vor cîte ceva. Noi mergem pe cărări bătute, ei își taie calea lor, deosebită”.

Aveți dreptate, Károly bácsi, sӑ știți cӑ și azi e la fel...






Sus