Luni, 17 Iunie 2019
Luni, 17 Iunie 2019


Călimară / Horia Picu: „Sӑliștencele” de Mikszáth Kálmán

Horia Picu: „Sӑliștencele” de Mikszáth Kálmán

Mikszáth Kálmán scrie, în deschiderea romanului, cӑ Sӑliște n-avea, pe la 1458, când se petrec cele poveștite, nici pe departe 3750 de locuitori (conform datelor furnizate de „Dicționarul Localitӑților”), n-avea nici „drum de fier, nici fir telegrafic, nici știubei de albine, nici corn de postӑ”.

În vremurile când „a domni nu însemna numai a-ți iscӑli plictisit numele; [ci] câte o întâmplare mai veselӑ înviora monotonia treburilor prea mohorâte”, ne pregӑtește autorul pentru cele ce vom avea de citit, s-au petrecut urmӑtoarele fapte.

„...vreo zece, douӑsprezece românce, largi în spete și voinice, îmbrӑcate de sӑrbӑtoare, cu cӑmӑși cu altițe, cu capetele înfӑșurate în basmale tivite cu mӑrgele de sticlӑ sclipitoare”,cer bӑrbați regelui, pentru cӑ ai lor au pierit în luptӑ.      

    

Unui personaj interesant, Muikó, un vânjos care „ar fi putut sӑ se facӑ soldat sau altceva mai de seamӑ, dar se da în vânt mai ales dupӑ...trândӑvie”, îi revine un rol foarte important în rezolvarea nӑstrușnicei pretenții a femeilor din Sӑliște.

Dotzi, stӑpânul localitӑții Sӑliște, atât de zgârcit încât „pentru un câștig de un dinar ar fi fost în stare sӑ jupoaie un țânțar”, își face calculul cӑ în urma cererii neobișnuite a sӑliștencelor, dacӑ aceasta s-ar concretiza, ar crește numӑrul slujitorilor pe pӑmânturile sale. Gândire adaptatӑ acelor vremuri, în care moșia era prețuitӑ dupӑ numӑrul de suflete, nu dupӑ suprafața terenului. „O femeie și un bӑrbat în ochii proprietarului sunt douӑ suflete, dar numai un trup, pe când pentru popi sunt douӑ trupuri, dar un singur suflet”.

Revenind la neașteptata apariție a româncelor costumate de sӑrbӑtoare, așa cum ni le descrie Mikszáth Kálmán, ar mai fi de adӑugat cӑ „felul cum era legat ortonul avea totdeauna un înțeles, în afarӑ de vârsta și de starea sufleteascӑ, pentru cӑ vârsta și simțirea o dӑ de gol și îmbrӑcӑmintea de azi”.

       

Ortonul, un fel de șal sau batic, spunea multe despre purtӑtoarea lui. Mi-am adus aminte cӑ Mircea Eliade face ceva asemӑnӑtor în „Fragmentarium”, în capitolul „Veșmânt și simbol”, din care citez: „Ați văzut vreodată o fișie de batik, unul din acele costume sumare purtate in Java? Sint pinze multicolore, cu desene complicate, labirintice. Nici un ochi european nu ar putea descoperi deosebiri prea mari intre mai multe fișii de batik, in afară, firește, de culorile dominante; un costum pare galben, altul roșu și așa mai departe.

Și, cu toate acestea, fiecare fișie de batik iși are semnificația ei precisă. Desenul acela labirintic vorbește ochiului unui javanez mai mult decit o pagină intreagă de descripție.

Fiecare semn este un simbol. Un javanez iși dă indată seama ce fel de om este trecătorul din fața lui: dacă e bogat sau sărac, dacă e de la munte sau de la mare, ce meserie au avut părinții lui, cine este logodnica lui etc. […]. Aproape că nu mai e nevoie de „prezentare", de „introducere", cum spun foarte exact englezii cind e vorba să facă cunoștința a doi oameni. Simbolismul vestimentar vorbește de la sine — și vorbește tuturor, unui copil, ca și unui bătrin, unui savant, ca și unui țăran.”

Desigur, semnificații ale modului cum sunt purtate diferite accesorii de îmbrӑcӑminte gӑsim și azi, în Maramureș. 


Autorul „Sӑliștencelor” descrie cu lux de amӑnunte moda de pe timpul când are loc acțiunea romanului. Mi-a atras atenția precizarea cӑ nobilimea începuse sӑ poarte pene de barzӑ în locul celor de struț, înfipte în partea din spate a cӑciulii, „E un dram de lingușire ; așa purta și fericitul întru Domnul Ioan Huniade”.

Tot Mikszáth Kálmán puncteazӑ cu maximӑ eficiențӑ intriga acțiunii ce va veni, legând-o admirabil de tarele societӑții medievale, spunându-ne cӑ la curtea regeascӑ apӑruse bizantinismul, cu „pompӑ orbitoare” , prin urmare, „toți se întreceau în a adulmeca dorințele regelui ca sӑ se furișeze în încrederea lui, nӑscocind nenumӑrate pricini”.

O punere în temӑ fӑcutӑ printr-o frazӑ atent lucratӑ, precum o spadӑ ieșitӑ din mâna meșteșugarilor medievali, frumoasӑ când te uiți la ea, periculoasӑ pe câmpul de luptӑ.

Dotzi, merge și el pe calea bizantinismului și-i trimite regelui „un mic buchet de sӑliștence”, adicӑ trei, dar niciuna din Sӑliște, dar frumoase; una era din Trei Scaune, alta din Sibiu, alta din Fӑgӑraș.

Cele trei ajung la Curtea regelui, acolo au loc spectaculoase inversӑri de roluri, (Muikó joacӑ rolul regelui), iar dragostea e din nou capabilӑ de a învinge orice obstacole date de limbӑ sau de poziția socialӑ.

Finalul romanului lui Mikszáth Kálmán e luminos. Dupӑ întâmplarea din Evul Mediu, s-a dus vorba peste ani cӑ în Sӑliște sunt femei atât de frumoase încât numai regii pot visa la ele. „Veșnic roiau pețitorii în Sӑliște. Bӑtrânii și cei însurați mai veneau pe-acolo sӑ mai vadӑ ceva înainte de a închide ochii”.

Pus pe glume, fin critic al unor perioade istorice, acesta-i Mikszáth Kálmán, cӑruia – dacӑ sa-ar putea face asta – i-aș mulțumi pentru „Umbrela Sfântului Petru” și pentru stârnirea curiozitӑții de a trece prin Sӑliște, județul Sibiu. Cum o fi acum pe-acolo cu drumul de fier, cu cornul de poștӑ, sau cu vestitele, peste secole, femei frumoase? 

 






















Sus