Vineri, 14 Decembrie 2018
Vineri, 14 Decembrie 2018


Călimară / Horia Picu: Despre „Un leagӑn pe cer” și Sütő András

Horia Picu: Despre  „Un leagӑn pe cer” și Sütő András

În original, cartea se numește „Mama promite somn ușor”, titlu mult mai adecvat întregului conținut fiindcӑ aproape toate amintirile autorului se leagӑ de anii copilӑriei, când mama juca rolul oricӑrei bune mame, acela de înger pӑzitor.

„Ascultă de gândul acela, fiule, și somnul o să-ți fie mai ușor ! Acest somn ușor mi l-a făgăduit mama într-un amurg, la masa din curte, aceeași masă bătută pe țăruși care mă așteaptă în zilele de vară încărcată cu roșii zemoase, castraveți proaspăt curățați și caș de câmpie;”

Mama e cea care i-a sugerat lui Sütő András sӑ scrie o carte de amintiri din seninele vremuri ale copilӑriei. Timpul, prieten și dușman în aceeași mӑsurӑ, este cel care „se adună-n urma noastră și cum noi ne lăsăm încet-încet în jos, asemeni greutăților pendulei din ce în ce mai aproape de pământ, până ce iată-ne ajunși și nu mai e mână care să întoarcă din nou mecanismul tainic al ceasornicului.” 

    

Sugestia mamei e clarӑ: ar fi bine „să rămână măcar o cărticică, o, nu ca o consolare, ci drept mărturie despre una și despre alta din cele multe câte s-au petrecut cu noi !”

Câte s-au petrecut în viața autorului, mai ales de dupӑ 1990, e bine cӑ cea care i-a sugerat scrierea cӑrții nu le-a mai apucat. Mircea Dinescu scria în 2006, un necrolog despre marele scriitor maghiar, spunând, printre altele: „În mod normal, abia acum ar fi fost nevoie de autobuzele acelea din anii '90, care să aducă la această ceremonie țăranii din satele din jurul Tîrgu Mureșului, nu înarmați cu bâte, ci cu brațele pline de flori, la catafalcul celui ce a scris cele mai frumoase și mai emoționante pagini despre țărănimea maghiară și română din Ardeal după cel de-al doilea război mondial.” (wikipedia.org)

Ce-a fost atunci, nu se mai poate schimba. Dar viitorul se construiește începând de azi...

Revin la cartea celui care a primit Premiul Herder în 1979, care-și descrie mama astfel: „În șuvița de păr strecurată de sub basma s-au așezat fire albe ; ochii s-au decolorat și ei ca o pânză prea mult spălată și când te gândești că au fost cândva căprui, că au avut odată nuanța castanelor timpurii...” 

O întoarcere imaginarӑ înapoi în timp, și „Acum îi văd obrazul neînchipuit de tânăr ; ca și cum ar fi din nou aceeași femeie care a fost odinioară, când grijile erau la început.” 

Mama, cea care ia asupra ei toate grijile celor din familie, dar care poate fi ironicӑ atunci când e cazul: „după răsăritul soarelui, mi-a venit și mie să mă plâng de muște. Că nu e de-ajuns că sunt gălăgioase dar, ale naibii, te mai și pișcă. Și mama a zis : „Trebuie să le înțelegi și pe ele, băiete. Nu s-au obișnuit încă să vadă la ora asta un om așa, cât tine, în mijlocul patului”.”

Din descrierile spațiului satului natal, pline de sentimente de respect și de afecțiune pentru oamenii sau obiectele locului, nu pot sӑ nu amintesc aici urmӑtorul fragment: „ În adâncul ogrăzii moțăie fântâna. În oglinda ei nu încape decât chipul unui singur om. Îți dă apă doar dacă izbutești să i-o furi. Trebuie să te apropii tiptil cu găleata, alminteri, la cel dintâi gest necugetat, se învolburează, se întunecă, se umple toată de mătasea-broaștei. Doar mila noastră a îngăduit-o în rândul fântânilor.”


Sütő András are amintiri demne de consemnat și despre tatӑl sӑu. Depӑnarea lor începe cum numai un mare scriitor al lumii ar fi putut-o face: „Picotesc lângă licărul molcom al focului. La auzul cunoscutului sunet al ciocanului simt cum mă năpădesc amintirile. Mă străduiesc să găsesc firul rupt, al cărui ghem s-a rostogolit undeva printre tufișurile copilăriei. Firul acesta marchează drumul complicatei vieți a tatălui meu.”

Cӑmӑrașul natal, aflat „la patruzeci de kilometri de Cluj, la șaizeci de kilometri de Tîrgu-Mureș”, loc pe care episcopul Makkai Sándor l-a numit Marea Moartӑ, perfect justificat, pentru cӑ „a fost aici o mare, apoi marea s-a dus undeva iar noi am rămas locului, asemeni descurcăreței specii a broaștelor din lumea apelor atât de urgisită de toanele naturii.”

Primii ani de școalӑ...ce diferențӑ între ieri și azi... „În școala primară am deprins buchisirea slovelor înaintea colegilor mei. Aplecat până și în timpul mesei asupra tăbliței scârțâitoare, silabiseam îmbătat cuvintele. Simțeam cum, cu fiecare dintre ele, înhaț câte-un secret al lumii”.

Sârguința micului elev care, așa cum spune, dorea sӑ scape vocalele din ghearele zmeului, sӑ redea consoanelor împӑrӑția pierdutӑ, n-a fost inutilӑ. Modul cum ticluiește frazele, ideile care se „vӑd” imediat, ideile care se lasӑ descoperite printre rânduri, modul cum a reușit sӑ „strecoare” forma sa de protest împotriva regimului represiv comunist care trebuia lӑudat la orice pas, toate acestea fac din Sütő András un mare scriitor. Sunt multe fragmente în aceastӑ carte care argumenteazӑ afirmația mea. Forțat – într-un fel - de „strâmtoarea” autoimpusӑ a spațiului în care țin sӑ aparӑ aceste rânduri despre o realizare deosebitӑ a unui mare scriitor cӑruia o Românie prea înfierbântatӑ, într-o perioadӑ tulbure, i-a fӑcut un rӑu uriaș, de care ne amintim rușinați, redau trei scurte fragmente din carte în sprijinul celor afirmate: 
„Trec zilele de noiembrie. De-acum pruna se zbârcește pe creangă. Dimineața, câmpul și grădinile sunt așternute cu brumă. Azi-noapte a orbit apa-n gârlă.”

„...noi simțim că satul e pur și simplu despuiat ca și cum o dată cu căderea frunzișului cineva ne-ar fi scos un fel de pansament moale și acum bat la ochi toate cicatricile, vânătăile goliciunii.”

„Lipsit de panglicile sale verzi, satul pare a se fi destrămat.”

Nu numai viața, și cӑrțile pot fi pline de surprize. Când cele douӑ se intersecteazӑ, oare cum se numește asta? Mӑ întreb, pentru cӑ în cartea lui Sütő András existӑ câteva rânduri despre râul Niraj (Nyárád în maghiarӑ), un afluent al Mureșului: „Ne uităm la cer și luna ne îmbăiază și pădurea ne acoperă cu nori, și ne-aducem aminte că am fost odată și flăcăi și-a ruginit frunza din vii și cizmele ne bocăne pe drumuri uitate, iar sub noi e apa, e apa Nirajului, tot tulbure și mai tulbure, [...].”

...iar adresa redacției „corbilor albi” este: strada Nirajului, etc., etc.! 

Pânӑ la urmӑ, o carte trebuie cititӑ. Sper cӑ aceastӑ recenzie va îndrepta cititorul spre Sütő András și opera sa, a unui om care a fost înrolat în douӑ armate, dupӑ cum vântul istoriei l-a purtat și pe el cum i-a purtat pe toți. 

Mircea Dinescu, în necrologul „Cireșe de toamnӑ” publicat în ziarul „Adevӑrul” din 9 octombrie 2006, spunea: „E bine să ni-l închipuim pe Sütő András pedalând în continuare pe o bicicletă celestă, îndreptându-se spre o redacție mai înaltă și spre o tipografie căreia numai el îi știe, în clipa asta, tainele presimțite în capodopera „Un leagăn pe cer".”

...iar eu nu pot face altceva decât sӑ constat cӑ sunt momente când nu numai apa poate orbi în gârlӑ. cum zice Sütő András. Și ochii pot avea mici nereușite privind acuitatea vizualӑ. Din cauza lacrimilor.





Sus