Marţi, 17 Septembrie 2019
Marţi, 17 Septembrie 2019


Călimară / Ana Herman: Despre Tóth Árpád și ”De la suflet la suflet”

Ana Herman: Despre Tóth Árpád și ”De la suflet la suflet”

Poetul impresionist Tóth Árpád (1886, Arad -1928,Budapest) tratează și în poezia ”De la suflet la suflet” ca în majoritatea poeziilor sale tema singurătății și a izolării.

Contemplarea cerului înstelat, a razelor care străbat distanțe imenconsurabile pentru a ajunge la noi, dă ocazia unei analize filozofice privind existența și rolul omului în univers.


Prin parabole admirabil construite se face o analogie între razele cosmice, care străbat bezne înghețate pentru a ilumina eul nostru și scânteia divină care există în noi. Poetul conștientizează că omul face parte dintr-un întreg cosmic, că în om, ogor și cosmos se regăsesc aceleași componente chimice și că toate acestea sunt într-o interacțiune continuă dincolo de spațiu și timp. 

       

Totuși, în pofida acestei apartenențe la un maiestos întreg, omul a rămas singur și izolat ”în spațiul fără margini risipite”. Așa cum raza cosmică este absorbită de ochi și rămâne captivă sub pleoapele grele, așa și sentimentele umane rămân ferecate în noi fără a fi împărtășite cu ceilalți.

     


Pentru poet această incapacitate a omului de a se deschide, de a conștientiza și accepta relațiile interumane rămâne o enigmă. Pe de o parte suntem o parte a unui întreg maiestos, interacționăm cu raze venite de la mii de ani lumină, dar suntem neputincioși atunci când trebuie să ridicăm o ”cale de la un suflet pân-la altul”.

De la suflet la suflet  

Stau la fereastră noaptea și privesc

o stea în depărtări adânci, de unde,

sfios, tremurătoare, licăresc

în ochii mei acele raze blânde.

 

Trecând prin miliardele de mile,

neostenite-n spațiul înghețat,

atâta beznă mută și pustiuri

de câte lungi milenii-au traversat?

 

Mesaj ceresc la ultima etapă,

aceste raze-n ochii-mi fericite

mor în sicriul peste care las

capacul genei mele ostenite.

 

Trecând lumina prin cristale fine,

savanții înșiși au descoperit

în spațiu alte corpuri înrudite

cu țărna și cu trupul meu mâhnit.

 

În mine-o-nchid și-n sânge o absorb,

și-ascult ce vechi dureri își plânge-anume

ogorului – azurul, raza – stelei

și-un corp ce spune altui corp, în lume.

 

Singurătatea poate că le doare

în spațiul fără margini risipite,

ori poate ne-ntâlnirea dintre noi

în ghiața nopții care ne înghite?

 

De ce plângi, stea? Ești mai însingurată

ca inimile noastre între ele?

E mai departe Sirius de mine

decât un camarad, la zile grele?

 

Vai, dragoste, prietenie, cale

de la un suflet pân-la altul, viață

în care raza ochilor, mâhnită,

nu dă-ntre noi decât de-un vid de ghiață!


Poezia ”De la suflet la suflet” într-o traducere excelentă (Veronica Porumbacu) , îndeamnă la meditație și o analiză a mereu actualei dileme privind empatia pentru alte ființe umane aflate aproape și nu la ani lumină, a modului în care rezonăm în trăiri și simțiri cu cei apropiați.







Sus