Duminică, 15 Decembrie 2019
Duminică, 15 Decembrie 2019


Călimară / Marius Dobrin despre Nagy Imre: Omul și locul, un binom estetic

Marius Dobrin despre Nagy Imre: Omul și locul, un binom estetic

„A înregistrat totul cu respect pentru adevăr dar și cu conștiința particularității faptului transfigurat încât opera să ne apare ca o tulburătoare frescă a vieții satului de munte.”

Se spune că omul sfințește locul, reversul fiind implicit, noi toți purtând amprenta spațiului în care ne-am născut. Nagy Imre mi-a inspirat acest titlu, așa cum l-am descoperit în paginile monografiei pe care i-a dedicat-o Negoiță Lăptoiu, în 1975, la Editura Meridiane. Adică în anul precedent celui al morții artistului, artist care s-a sfârșit acolo unde s-a născut, la 25 iulie 1893, ba, mai mult, a dispus ca osemintele sale să fie zidite în pereții casei.


O viață ca un arc ce s-a închis într-un cerc. Deși, ca o modestă ilustrare a princpiului ca nu ne scăldăm de două ori în apa aceluiași râu, satul nașterii, Jigodin (Csíkzsögöd în maghiară) s-a transformat peste timp în cartier de la o margine de Miercurea Ciuc.

A deschis acest arc de cerc încă de timpuriu, atâta vreme cât a făcut gimnaziul la Șumuleu, apoi la Gheorghieni. Iar diploma de învățător a obținut-o la Brașov, acolo unde tatăl era la Cercul Militar.
Destul de repede deschiderea a căpătat o anvergură captivantă de nu ar fi fost într-un context tragic: primul război mondial. Doar că talentul artistic l-a ocrotit și a ajuns mai întâi în tabăra de odihnă de la Tatra-Lomnitz, unde îl întâlnește pe Szőnyi István, iar mai apoi la Mezötúr, unde lucrau Nagy István și Marton Ferenc. Aici a și fost botezul său artistic.


Pe finalul războiului el începe să învețe sculptura, pentru ca în 1918 să se înscrie la Institutul de Arte Frumoase din Budapesta, secția pedagogică. Doar că firea lui mai puțin conformistă l-a îndemnat să petreacă mai mult timp în atelierele altor artiști, legând prietenii cu nume mari ale artei maghiare. Dorința de a deprinde mai multe tehnici de lucru l-a caracterizat toată viața. Așa se face că în 1922 învață gravura în metal. Își impune acest regim de travaliu pentru a cunoaște efectele raportului de alb-negru. Din păcate s-au pierdut multe dintre plăcile realizate de el, mai ales dintre cele expuse la Zurich. 

Acest segment al tinereții se închide tot acasă, retrăgându-se la Jigodin pentru seninătatea clipelor de început. Nemaivând plăci de cupru, trece la tuș. Ciclul de expozitii din Clujul anului 1925 îi aduce succes. „E modern în viziune și clasic în formă” (Walter Gyula)

Din nou un arc de cer, mai mic, pentru Baia Mare, ‘Barbizonul maramureșan’, unde lucrează după model și se împrietenește cu Ziffer și Szolnay. Expozițiile la Cluj devin de o regularitate exemplară., mereu schimbând tehnica de lucru. 

Arcul de cer se rezumă la o circumscriere prin Brașov, unde cunoaște artiști cu tendințe constructiviste și expresioniste: Mattis-Teutsch, Hans Eder, Fritz Kimm. După uleiuri, Nagy Imre trece la xilogravuri, aici devenind remarcabil prin multe titluri. Siluetele și jocul rafinat de alb și negru transmit stările oamenilor dintr-o lume modestă dar deloc lipsită de toată gama sentimentelor.

utorul monografiei observă în opera acestuia „...mereu prezentă o notă de noblețe și demnitate. Nu e strigăt de disperare, ci doar durere mocnindă, înăbușită.” Și îl percepe a fi definit de un realism expresionist. Bazându-se și pe principiul enunțat de Ilarie Voronca: „Există un fond social care fecundă stilul artistului în stilul vremii” (1925)


Nagy Imre ajunge și la Florența, în 1928, repurtând succes într-o expoziție internațională.
În urma uneia de anvergură în București scriu despre el G. Oprescu, Petru Comarnescu iar Aurel D. Broșteanu îi dedică o exegeză.

Biró Béla: „limbajul artei sale nu este pur și simplu acela al vârfurilor de munte de la Ciuc, ci acela rafinat al artei europene care găsește deopotrivă expresia furtunii vijelioase și a razelor de soare.” Nudurile lui au o sevă vegetală. 

După al doilea război, poate și unde Școala de Belle-Arte din Cluj a dat mereu tonul, acceptă, totuși nu după lungi insistențe, un post de conferențiar la nou intitulatul Institut de Arte Plastice. Le-a predat tehnica acuarelei. Dar nu s-a acomodat cu aglomerația orașului și mai închide o dată cercul, acasă la Jigodin, de unde doar iarna ce mai vine prin Cluj.


După rigorile proletcultismului, merge în spații industriale: Valea Jiului, fabrica de zahăr din Târgu Mureș, fabrica de ciment de la Bicaz. Dar lucrările pe care le-a făcut în urma acesto vizite au părut prea încărcate și decorative, erau ‘formaliste’ din perspectiva cenzorilor culturali. Nagy Imre nu a abdicat de la principiile sale estetice și refuză ‘canonul’ proletcultist. Și se sprijină vital pe oameni pe care-i întâlnește în mediul aspru al locului: „în general viața oamenilor legați de natură, aceasta m-a interesat în primul rând în peisaje. Forma cea mai potrivită pentru aceasta era lumea baladelor și a povestirilor. Ca mijloc pentru reprezentarea atmosferei de baladă am ales decorativitatea.”

Avea respect pentru oamenii buni și a declarat că știe pe unii, simpli, cărora le-ar încredința funcții înalte. Iar Nagy Imre vădea și înclinația spre sarcasm și umor. Posteritatea îl plasează alături de Tamási Áron și Béla Bartók.

A donat lucrări pentru o galerie la Tg Mures în sălile Palatului Teleki ca într-un firesc sentiment de ‘acasă’. Așa cum la 80 de ani a fost omagiat cu o retrospectivă organizată de Muzeul din Alba Iulia.
A fost de altfel apreciat la valoarea sa de-a lungul întregii vieți, oferindu-i-se tot felul de premii și ordine culturale.

Rămâne în galeria cu artiști de prestigiu din România prin puternicele impresii pe care le transmit xilogravurile, unde albul și negrul se polarizează în suprafețe rafinat îmbinate, vorbind despre om, omul universal. Apoi picturile de un cromatism desăvârșit, acoperind diversitatea imaginilor din Ardeal, pentru care a fost apropiat de critică fie Renașterii timpurii, fie lui Pieter Breugel, ca la o înrudire organică în spirit.

Ca simplu individ, a învățat să tacă ore întregi de-a rândul, zile întregi.

Nagy Imre, un om care a sporit frumusețea locului și care i-a sporit dragostea.












Sus