Miercuri, 12 Decembrie 2018
Miercuri, 12 Decembrie 2018


Călimară / Andrei-Sebastian Csiplo: Kosztolányi Dezső și... ”Fericirea”

Andrei-Sebastian Csiplo: Kosztolányi Dezső și... ”Fericirea” 

”Uite - m-a atenționat Esti Kornél - cu toții visăm ca la un moment dat să fim fericiți. Ce ne imaginăm atunci? În majoritatea cazurilor ceva constant, solid, durabil. Ca de exemplu: un castel pe malul mării, cu grădină și liniște în împrejurimea acestuia, o femeie, copii, familie, ori bani sau faimă. Acestea sunt măgării. Adeste imagini ne apar în copilărie, în fața noastră. Cu adevărat și astăzi apar dacă visăm despre fericire, pentru că în visele noastre inocente și reale, întotdeauna vom rămâne bebeluși.”

O lume în care Kosztolányi Dezső, mereul călător prin lume ne reamintește asupra faptului că fiecare mic moment din viață, este unul important ce trebuie savurat la maxim, deoarece existența noastră pe acest pământ este una trecătoare. Poate nu vom mai avea șansa vreodată de a retrăi acea clipă de fericire care cândva ne-a făcut să zâmbim.

În călătoria sa spre Germania epocii, Kosztolányi, cu o mare pricepere în arta descrierii ne arată o lume văzută din tren, cu munți acoperiți cu nea de toamnă, copii zburdalnici prin zăpadă, un început minunat de școală, peisaj parcă rupt din rai. După o scurtă agonie petrecută în tren, în urma unei răceli mai severe, scriitorul își vedea sfârșitul în fața ochilor, trăind sentimentul că nu va mai ajunge acasă. 

Trecând prin gări părăsite, care mai arătau că acolo cândva au existat oameni, apoi întâlnindu-se cu controlorul de bilete austriac, rece ca fire și parcă deranjat de prezența sa în tren, acesta ne descrie imaginea unei perioade a veacului trecut. O vreme îngropată în ură reciprocă între maghiari și austrieci, respectiv tristețe.
         

Ajuns la destinație, scriitorul pășește tiptil pe străzile înzăpezite ale orașului german unde urma să poposească, văzând pretutindeni doar oameni fericiți și copii care se bulgăreau în drum spre școală, fără a duce grija zilei de mâine.

Aflându-se pe balcon, Kosztolányi ne aduce o meditație a eului poetic, astfel realizând că nu a mai fost atât de fericit niciodată, precum este acum. Își reamintește cu drag de acele momente când și el, la rândul său a fost copil mereu visând la lucruri mărețe. Acest sentiment este totodată oglindit de înaintarea sa în vârstă, trecerea în lumea adulților, o lume cu totul străină încă pentru el. Dar acum parcă nimic nu mai contează, pentru că totul e atât de perfect, inclusiv ouăle fierte pe care le savura la masă aveau un gust plăcut, ,,cu toate că le urăsc”.

”Deci atunci am fost cel mai fericit în viață. De ce? Deslușirea acestui lucru vi-l las vouă cercetătorii sufletului meu. Pentru că fericirea crește mereu la baza chinului și este la fel de specială ca și acel chin care ne trece de-ndată. Dar nu ține mult, pentru că ne obișnuim. Este doar un joc obișnuit, trecător. Poate nu este altceva, decât lipsa agoniei.”




Sus