Miercuri, 26 Septembrie 2018
Miercuri, 26 Septembrie 2018


Călimară / Marius Dobrin: ”Nicio artă” de Péter Esterházy e ...mare artă

Marius Dobrin: ”Nicio artă” de Péter Esterházy e ...mare artă


Droaie sunt deosebirile dintre mine și Péter Esterházy dar când naratorul din Nicio artă vorbește despre părinții săi, fie pe când erau tineri, fie pe patul suferinței finale, despre cum era lumea în copilăria sa și despre câte altele, îl simt ca și când ar vorbi de o soră de-a mamei și el ar fi, astfel, un văr de departe și dacă e vorba de mătuși, apoi cine altul ar putea fi referința comună decât Radu Cosașu, în special cel din Supraviețuiri – o plăcută asemănare și prin recursul la o lume mai puțin luată în serios de proza înaltă: fotbalul (sportul, în general, Cosașu amintind adesea și de ciclism sau atletism, fie și prin instanța intermediară a ziarului, în special a celui de limbă franceză, într-o epocă în care lumea liberă abia așa ajungea să licărească și pe cerul nostru).

Ei bine, da, în măsura în care Nicio artă este o carte despre relația mama – fiu, eu o citesc așa cum un nepot își vede mătușa. Despre care e limpede că trebuie afirmat de la bun început că-și punea pe cap turbanul galben, un articol vestimentar „care-i atestă nemijlocit așa-zisa calitate de doamnă. Din când în când poate o damă.” 

Și aici e măiestria lui Esterházy, de a înfățișa viața părinților săi dincolo de acea distanță de la care se presupune că trebuie să privească un copil, mai ales când deja copilul e matur în toată legea. El coboară spre tinerețea acestora, așa cum eu am ajuns a privi bătrânii pe care-i întâlnesc pe drum: imaginându-mi-i la vârste nebunatice.

Iar turbanul „bestial de galben” era cumpărat de la magazinul lui Bozsik, un geniu al Echipei de Aur (la fotbal) a Ungariei. Acesta inventase obiectul. Toată viața lui Lilike este descrisă strict prin raportarea la fotbal. Până la ultima clipă când, pe patul de spital, fiul îi explică, încă o dată, legea ofsaidului. „Doamne, cum mai râdea totdeauna când auzea: clipa loviturii! Și-i curgeau lacrimile!”. 

Legea ofsaidului, cu toate complicațiile date de excepții, situații capcană, psihologia, misterul, misticismul și genialitatea ascunsă în simplitatea acestuia, ei bine, legea asta rostită ca o rugăciune până la ultimul puls. „Nu mi-ar fi plăcut să ajungă complet nepregătită în fața arbitrului ceresc.”
Acest joc șăgalnic cu poezie și umor este încântător ca stil și captivant prin poveste, plasându-te perfect în miezul întâmplărilor. 

        

Lumea anilor ‘50, lumea comunistă a acelui timp, eu nu am cunoscut-o direct dar tot ceea ce știu din povestirile celor care au trăit-o sau din paginile tipărite pe atunci, decodate după criteriul adevărului încă înainte de 1989, o regăsesc aidoma descrisă de Esterházy. Lilike la fabrică, și anume la fabrica la care erau angajați celebrii fotbaliști, o angajare-alibi, unde ei mergeau doar ca să-și ridice salariul. Și simplitatea relațiilor dintre oamenii din fabrică dar și duplicitatea pe care învăța oricine s-o exerseze, chiar de era cu vreo funcție de partid. 

Apoi, pe negândite, ca o adiere care ajunge să schimbe vremea și anotimpul, apare poliția secretă și ea nu a ocolit nici fotbalul, fiind tocmit un informator inclusiv pentru a trage cu urechea la vorbele dintre jucători. Și relația cu lumea liberă, toate isterizatele măsuri de control și amenințare, apoi prăbușirea și privatizarea văzută ca o speranță, risipită repede din interese materiale dintre cele mai triviale și împărtășite de câțiva oportuniști. Iar din fabrică nu a mai rămas nimic pentru că a fost demolată, dinamitată. Iar din birourile șefilor de partid au zburat tablourile conducătorilor, care se tot rotiseră. „...iar cineva, în cazul în care ar fi fost tocmai acolo, ar fi putut avea impresia că așchiile imprăștiate peste tot sunt blestemele împrăștiate de Lenin sau Marx sau Kádár sau Engels.”

Supraviețuirea în acea epocă este surprinsă prin câte un flash. Firul narativ e ca un râu subteran ce iese uneori la suprafață. Episoadele incursiunilor în trecut au încărcătura unor aprofundări ale constrângerilor și reacțiilor oamenilor, ale devierilor de comportament, mai precis ale amplificării unor date comportamentale. 

Vechea prietenie născută pe terenul de fotbal, dintre Lilike și Puskás (prin fotbal ajuns într-o uniformă cu grade pe epoleți), a fost, ca atâtea alte astfel de motive, a fost singurul sprijin într-o situație fără alternativă. Și totuși, fiecare își juca rolul atât cât știa că poate, la limita supraviețuirii. 

„Într-o dictatură, băiețelul meu, toată lumea trăiește cu frica-n sân, fie că-l cheamă Puskás, fie Farkas, fie că-i mijlocas stânga, fie că-i general-colonel.” Lilike știe și că nu atât dictatura în sine face răul cât fac oamenii supuși dictaturii. Și mai știe că oricâtă frică ar exista nu se poate trăi numai cu acest sentiment. Într-o pagină este descrisă drama prin care trece Lilike, o descriere care seduce prin jocul detaliilor, pregătind clipa decisivă printr-un iureș al replicilor dintre șeful poliției secrete și Puskás. Lilike este cea care plătește prețul pentru a-și salva familia.

Esterházy include în carte multe alte povești de viață, merge până la capăt cu câteva situații delicate în care matur și copil se află într-o postură de vulnerabilitate. O face frust dar frumos încât cititorul simte sufletul fiecăruia și nu stă să judece, doar primește povestea și rămâne să reflecteze la diversitatea acestei grădini a Domnului.

De câteva ori apar cuvinte pe care pudoarea le evită sau le rostește de fiecare dată șoptit. În paginile acestei cărți ele se așează firesc, cu umor sau ca un detaliu fără de care înțelegerea nu ar fi posibilă.

O carte de proză dar cu multe, multe imagini poetice. 

Iată privirea de copil în fața unei scene de tandrețe a tinerilor săi părinți: „Pe tata l-am văzut cel mai aproape de mama – atât de tare m-am speriat de frumusețea scenei că și acum îmi aud bătăile de atunci ale inimii – când tata a pus o vișină sau cireașă în gura mamei, care gemea, scâncea, gâfâia, respira, mârâia ca un animal.”

Cartea începe cu o avertizare asupra unor abateri de la regulile convenționale de prezentare tipografică dar este stilul autorului. Esterházy se joacă mereu cu felul în care își construiește frazele. Sunt pagini întregi la care punctul final apare târziu de tot, frazele incluzând și titlul unui subcapitol. Este aici harul său de narator care construiește în spirală, inventând noi și noi paliere ce nu pierd firul călăuzitor, îmbogățind perspectiva. Stilul său amintește și de romanele Florinei Iliș. 

Referințe seducătoare și stilistică proprie. Postmodernism exprimat cu naturalețe, născut și nu făcut: „împreună cu sora mea mai mică (adică, mai exact, cu fratele meu mai mic, și mai exact, cu unul dintre cei doi frați mai mici, care, de obicei, în romanele mele devine sora mea mai mică, îl transform în soră, motivele nu sunt psihanalitice, doar pragmatice, cel mult, dramaturgice: n-am nevoie de toți patru, de regulă, sunt suficiente trei direcții)”

Și dacă sunt multe expresii memorabile, cu trimiteri spre filosofie, literatură și istorie, cartea poate fi văzută și ca o expoziție de ‘tablouri’, cinematice au ba.

Titlul românesc, Nicio artă, este corect dar Györfi-Deák György mi-a dat și un sens pe care-l percep mai aproape de spiritul cărții și al universului ei: „făra fasoane”. 

Așa cum, pe un maidan, adolescenții bat mingea și descoperă viața, pas cu pas. Iar mama e cel mai atent critic pentru că „problema e cuvântul” și una e să privești (fotbalul, viața) și alta să vorbești despre ceea ce vezi.

Iar Esterházy e pe măsura pretențiilor mamei, oricât ar evita ea să recunoască franc. Nu de alta dar: „Păi nu de aia ai devenit scriitor, ca din faptele rigide și de neînțeles și inacceptabile ale realității să fabrici faptele misterioase și suportabile ale realității?”


Péter Esterházy, ‘Nicio artă’, Editura Curtea Veche, București, 2011, Traducere Anamaria Pop





Sus