Miercuri, 18 Septembrie 2019
Miercuri, 18 Septembrie 2019


Călimară / Horia Picu despre „Barzii din Wales” de Arany János

Horia Picu despre „Barzii din Wales” de Arany János

Un poem despre lingușire și demnitate, scris de Arany János în 1857, o lecție pentru contemporanii autorului, o tangentӑ ironie care a ajuns deja în al treilea secol cu sӑgețile sale fine îndreptate spre imoralitatea celor care trӑiesc și le cântӑ în strunӑ mai-marilor zilei, puternicilor clipei.

Poemul lui Arany e o relatare a unei întâmplӑri din secolul al XIII-lea cu îngâmfatul rege Eduard I, umilii sӑi supuși și demnul popor din Wales, sau Țara Galilor, cum este cunoscut acel ținut la noi. Am gӑsit pe internet niște precizӑri extrem de interesante despre numele acestei țӑri care, la noi, „a fost, se pare, construit în mod eronat, printr-o traducere greșită a numelui francez al țării, Pays de Galles, literal „țara Galles”, prin „țara galilor”. Eroarea vine probabil dintr-o confuzie între termenii „gal” și „galez”, înlesnită de asemănarea fonetică. Forma corectă în română ar putea fi pur și simplu Wales (ca în limbile germanice, slave sau în maghiară) ” (sursa: wikipedia.org)


Interesant de amintit este faptul cӑ „[Eduard I], după ce a devenit rege, în 1277, a pregătit o expediție în Țara Galilor, pe care a condus-o el însuși. În 1301 regele îi dădu fiului său Eduard, născut în Țara Galilor și crescut de o bonă galeză, titlul de Prinț de Wales, devenit de atunci titulatura fiului cel mai vârstnic al regilor Angliei.”(aceeași sursӑ citatӑ mai sus)

Așadar, sӑ vedem ce-au fӑcut barzii din Wales acum vreo 700 de ani, pe vremea când neînduplecatul rege Eduard I a ajuns pe pӑmântul lor.

Dornic sӑ-și vadӑ ținutul din Wales: „Are vreun râu? E iarbӑ? Grâu? / Pӑmântu-i bun și el?”
și starea de spirit a locuitorilor: „Poporul meu, poporul-greu / [...] / pe cât doresc, pe cât râvnesc / E oare fericit?”, întreabӑ regele, așteptându-se la un singur fel de rӑspuns.

Slujitorii din preajma lui îi fac pe plac, spunându-i, de fapt, o mare minciunӑ: „...E Wales, în strӑluciri, / Al țӑrii diamant: / Cu pajiști verzi, munți-nalți, livezi / Și râuri de zmarand.”

La fel stӑ treaba și cu poporul. Regele e mințit din nou: „Poporul, biet, Sir, e boghet / Și fericit, sӑ știi!”

Rӑmas peste noapte la castelul Montgomery, regele se ospӑteazӑ cu cele mai alese bucate, bea vinurile cele mai fine, dar, i se face chef sӑ audӑ niște osanale la adresa lui. 
„Viteze faptele sӑ-mi cânte, / Din Wales sӑ-mi vinӑ-un bard!”

Un bard cu pӑrul alb se oferӑ sӑ-i cânte regelui, dar ceea ce aude nu putea a-i fi pe plac:
„Cad mii din bietul nostru neam, / Tӑiați fӑrӑ de lege, / Pe drumuri plâng cei ce-au rӑmas:
/ Tu, tu faci asta, rege!”

Eduard I, profund deranjat de cântarea auzitӑ, dӑ ordin ca bardul cel bӑtrân sӑ fie ars pe rug. Alt bard, de data aceasta tânӑr, are, la rându-i, o cântare care nu poate fi pe placul regeștilor urechi: „Fecioare plâng, vӑduve plâng, / Și totul pare mort // Fecioarӑ tu, sӑ nu naști robi! / Tu mamӑ, n-alӑpta!”

Dupӑ asemenea acuzații la adresa înaltului oaspete, bardul, demn, se îndreaptӑ singur spre rug.

Al treilea bard , „Ne-nfricoșat și nechemat”, spune lucrurilor pe nume: „Ci-ascultӑ, Eduard / Sӑ te slӑveascӑ-n cântul lui / În Wales nu-i niciun bard.”

Poetul spune mai departe cӑ toți barzii din Wales au fost pedepsiți pentru demnitatea și curajul lor. „Al Wales-ului cinci sute barzi / Pe ruguri-nalte ard / Dar unul barem n-a rostit: / Trӑiascӑ Eduard!”

Cinci sute de oameni care au preferat sӑ moarӑ, în locul unor lingușeli. 

Când a fost scrisӑ poezia, spiritul revoluțiilor de la 1848 era încӑ prezent în rândul scriitorilor europeni. Arany János spunea cӑ „imposibilul nu existӑ în dragoste și vise”, iar pe la mijlocul secolului al XIX-lea Europa a visat frumos...








Sus