Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară: Horia Picu despre Kós Károly și „Povestire despre Budai Nagy Antal”

Biblioteca Româno-Maghiară: Horia Picu despre Kós Károly și „Povestire despre Budai Nagy Antal” 

Kós Károly a cunoscut douӑ lumi, a vorbit și probabil a gândit în douӑ limbi, pentru cӑ s-a nӑscut la Timișoara în 1883, pe atunci un oraș din Ungaria și s-a stins în 1977, în Cluj-Napoca, orașul - capitalӑ a Transilvaniei de azi. „Povestire despre Budai Nagy Antal” e, în primul rând, un argument scris într-un curgӑtor roman despre legӑturile de secole dintre români și maghiari, uniți de aceeași credințӑ religioasӑ, de aceeași dorințӑ de a scutura jugul asupritor al nobilimii.


Scriitorul maghiar și român totodatӑ, reconstituie într-un roman alert rӑscoala țӑrӑneascӑ de la Bobâlna din 1437. Personajele sale, români și maghiari, au un dușman comun, parc-ar fi un balaur din povești, o ființӑ fantasticӑ având mai multe capete: unul al administrației asupritoare, unul al încremenirii unor fețe bisericești în canoanele religioase ale Evului Mediu, cu Inchiziția și ideile antiumane pe care le promova.

Budai Nagy Antal, personajul principal al romanului, e creionat (Kós Károly a fost și grafician și arhitect, nu numai scriitor) de autor în felul urmӑtor: „Dacă însă uneori el se amesteca printre săteni, îl primeau cu bucurie. Simțeau că Budai Nagy Antal era, oarecum, altfel construit decât ei toți. Chiar dacă se încălța cu opinci când mergea la lucru, el părea totdeauna mai bine îmbrăcat decât ei. Nu era mai osebit, dar era, totuși, altfel.”

Kós Károly „picteazӑ” decoruri folosind cuvinte („În afara inelului alcătuit de căruțe nu se vedeau decât niște umbre mute care se mișcau de colo până colo: erau străjile ce vegheau somnul celorlalți. Din când în când, razele focurilor de tabără răzbăteau printre căruțe, scăpărând în tăișurile late ale securilor paznicilor...”), descrie peisaje („Pe câmpia întinsă șerpuia în unduiri domoale apa râului, iar la dreapta se întindea, adormit, șesul acoperit cu arături și fânețe”), sau ne trezește simțurile olfactive ca în fragmentul urmӑtor: „Era o noapte caldă de vară. [...] vântul serii aducea miresmele acrișoare ale ierbii ce se usca”.

Budai Nagy Antal e curajos, știe sӑ se lupte și cu sabia, dar o face cu aceeași ușurințӑ folosind argumentele logice. La atenționarea fӑcutӑ de un preot cӑ „... Sfînta Biblie nu este îngăduit să fie citită și tălmăcită decât de un preot sfințit. De unul care a primit sfântul dar al preoției. Biblia cea adevărată este scrisă pe latinește.”, rӑspunsul lui Budai Nagy Antal e clar și bine țintit: „Prea cinstite părinte, Domnul nostru Isus Cristos a fost jidov. 

        

El a cuvântat și a învățat popoarele lumii pe limba ebraică. Nicăieri n-am citit în scrierile Evangheliștilor vreo poruncă după care Biblia n-ar avea voie s-o citească decât preoții și nici că ea trebuie să fie scrisă neapărat pe latinește, limbă pe care noi norodul nu o pricepem.”

Este evident cӑ un liant puternic al unirii celor asupriți, indiferent de limba pe care o vorbeau, a fost credința. „... în noaptea Crăciunului, starețul a poruncit oștenilor săi să înconjoare moara de la Tilla, ceea ce aceștia și făcură, dând peste o mare strânsură de oameni care sărbătoreau nașterea Domnului după obiceiul cehilor, în timp ce un fel de preot le dădea împărtășania sub cele două fețe, a vinului și a pâinii. Cei adunați acolo erau țărani din împrejurimi, români și unguri deopotrivă.”

Români și maghiari uniți în perioada 1430-1437 de aceeași nӑzuințӑ; de a scutura nedreptatea care apӑsa asupra lor. Români ca: „Marin, un om cu păr cărunt, cu mustăți pleoștite, crunt la privire și puțin șchiop de un picior”, „Cardoș Iacob, românul acela cu plete lungi și obraz zâmbăreț din Șomtelec.”, maghiari ca „acest popă Bálint, împreună cu preotul Tamás din Pécs, [...] găsiți vinovați de erezie și chemați înaintea Prea Sfîntului Tribunal al Inchiziției”, ca hotnogul Vajdaházi Nagy Pál și conducӑtorul tuturor, Budai Nagy Antal, au luptat cu un adversar mult prea puternic, au fost înfrânți și crunt pedepsiți. 

Fiecare om vorbește și se lamenteazӑ în limba pe care a auzit-o acasӑ. Sӑ reflectӑm puțin la aceste cuvinte: „Veni rîndul celor doi țărani. Țipară și urlară; unul ungurește, celălalt românește.”

Autorul își încheie romanul lӑsând o umbrӑ de mister. „Vajdaházi Nagy Pál, Iacob Cardoș, Martin și alți șase hotnogi au fost prinși de vii. Voievodul a pus să fie trași în țeapă. Dar Budai Nagy Antal n-a mai fost văzut niciodată, nici viu, nici mort.”

Altfel spus, Budai Nagy Antal este o legendӑ despre care au vorbit generații întregi. 







Sus