Joi, 16 August 2018
Joi, 16 August 2018


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară – Marius Dobrin despre "Ruleta maghiară" și Markó Béla

Biblioteca Româno-Maghiară  – Marius Dobrin despre  'Ruleta maghiară'  și Markó Béla

Markó Béla își explică prenumele prin rădăcini etimologice dinspre coloniștii italieni de pe vremea lui Carol I Robert, mai ales că la 1333 satul strămoșilor săi paterni se numea Olasztelek, adică oarecum la fel cum lângă Craiova e un sat Italieni.

"Rudele mele din Tălișoara nu mi-au pomenit niciodată despre asta, de-a lungul secolelor, încetul cu-ncetul, dispare sentimentul identității provenienței, în prezent îi preocupă pe istorici sau pe câțiva intelectuali."
        

Nici eu nu știu mai nimic despre linia mea paternă, de ce oare jumătate dintre locuitorii unui sat pe lângă Făgăraș poartă numele Dobrin?

Și, iată, liniile noastre paterne sunt, geografic vorbind, la o aruncătură de băț una de alta. Dar, desigur, ideile sunt cele care mă apropie de intelectualul care a făcut politică, Markó Béla.

Pe care volumul de convorbiri cu Körössi P. József, intitulat 'Ruleta maghiară' [*], ni-l înfățișează mai aproape de adevăr. O cunoaștere treptată, condusă de intervievator, care caută chipurile ce i-au fost sesizate de-a lungul timpului dar care pivotează fundamental pe aprinsa temă a conștiinței de maghiar din Ardeal.

El face, mai întâi, un fermecător portret al unei regiuni care încă e ca o pată albă pe harta României: Țara Secuilor. Fie că este privită cu o spaimă costumată războinic, fie că este redusă la câteva șabloane, regiunea aceea e mai degrabă ignorată. Izolată chiar, economic și cultural. 



O izolare de care sunt responsabili și locuitorii ei. Și cei de demult, care au dat nume locurilor, dar și cei din timpurile recente, românii trimiși acolo pentru a modifica o balanță demografică instrumentată politic.
Markó Béla vorbește despre oamenii care au trudit mereu un pământ nu grozav de lesne de a-i fi culese roadele.

 De aceea a și cunoscut valuri de emigranți, în special în America. Dacă despre moții care au plecat prin țară dar mai ales peste Ocean mai știm, acum aflăm despre "americași", secuii care au plecat în America definitiv sau numai pentru câțiva ani. Relatările cu valențe antropologice sunt sublimate poetic sub titlul 'Dialog interetnic':

"Bunica, Bardócz Julianna,
și-a trăit traiul în Transilvania,
fratele bunicii, Bardócz Lajos,
și-a trăit traiul în Pennsylvania,
în Beaver Falls,
în drum spre Pittsburg pe autostradă
am văzut indicatorul, dar
nu m-am abătut și nici măcar nu le-am sunat
pe rudele ce nu mai știu decât engleza,
la ce bun?
Bardócz Julianna
nu știa nimic despre transilvanism.
Bardócz Lajos habar n-avea
de pennsylvanism,
nu cumpăneau nici proporțiile
dainuirii și amestecării,
nu se întrebau de ce
a rămas Bardócz Julianna singură
în Transilvania,
în timp ce Bardócz Lajos a îmbătrânit 
în Pennsylvania,
pe frate-său mai mic, pe Bardócz György,
l-a îngropat în Detroit,
iar soră-sa mai mică, Bardócz Anna,
a ajuns o bătrânica într-o rochie bleu-ciel în Arizona,
alt frate al bunicii mele,
Bardócz Árpád,
s-o fi făcut la Budapesta tipograf,
asta era la noi proporția:
unu la patru,
Transilvania este din rădăcini,
din cei ce au rămas aici
dintr-un motiv sau altul,
America-i din frunze duse-n vânt,
frunzarul nu-nțelege rădăcina,
unul ruginește englezește,
alta se usuca ungurește,
măcar că ținem de același arbore, vezi doamne, 
s-au prăpădit cu toții-n lumea mare
și Bardócz Julianna a murit de una singură
în Transilvania."

Markó Béla este întâi de toate un poet și cu această sensibilitate și acuitate observă lumea. Dar asta nu-l împiedică să caute și soluțiile prozaice pentru a urni din loc mecanismele care să asigure o viață mai bună comunității. În principal se gândește la secui dar și, pe ansamblu, la maghiarii ardeleni. Pentru că el consideră revolută obstinația pentru abordarea mai degrabă etnografică. Conservarea identității culturale o impune dar nu cu exclusivitate. 

             

Drept care nu e frază mai amplă despre activitatea UDMR în care să nu regăsim pledoaria lui pentru implicarea în jocul politic din România, singurul care contează pentru atingerea unui deziderat al comunității. El vorbește despre asigurarea drepturilor individuale, despre necondiționata sprijinire a instituțiilor europene, dar și despre nevoile unei comunități.

Și discuția despre înțelesul noțiunii de patrie pornește tot din unghiul poeziei. Mai întâi amintind versuri din Áron Tamási ("Suntem pe lume/ca să fim undeva acasă/în ea"), apoi titlul unei creații a lui Attila József, care dă numele unui premiu pe care personajul cărții noastre l-a primit în 2012: Hazám ('Patria mea'). 

Pentru Markó Béla cuvântul 'patrie' duce fără ezitare la cuvântul 'Ardeal'. "Oare poate să fie patrie ceea ce nu este țară?" Dilema speculațiilor pe seama acestei noțiuni o tranșează printr-o declarație politică în măsură să-l definească și pe el ca personalitate activă într-un interval semnificativ din istoria acestui pământ. "Astfel eu am o țară din vis, nu Ungaria de astăzi, ci cea care eventual nu a existat niciodată, am o țară din realitate, România, pentru că aici trăiesc, și am un pământ natal, Ardealul, unde vreau să rămân în continuare."

El se arată critic, obiectiv, cu fiecare societate pe care o analizează, o critică benefică aidoma sensului moralizator al basmului 'Sarea în bucate'. Astfel, aproape cu uimire, înregistrează regresul Ungariei, ca țară care a avut un timp al reformei și al deschiderii, încă din anii care au premers căderea comunismului (îl comentează critic și pe fostul conducător Kadar când amintește comportamentul lui de după 1956). Acum însă e dezamăgit de întoarcerea spre un trecut retrograd, din care parcă nu s-a învățat nimic, e îngrozit de recrudescența antisemitismului. 

Cât despre România amintește un detaliu personal: primul său copil declara exaltat în primele zile ale revoluției din 1989 că de-acum va învăța limba română cu dragoste. Doar că românii au irosit un capital de simpatie lăsându-se mai ușor antrenați într-un vechi val de naționalism ofensiv. Întreaga carte dezvăluie un personaj racordat ideilor democratice și de progres social. Markó Béla pledează împotriva oricărei discriminări, insistă în focalizarea pe valori culturale și nu pe triajul primitiv al originii.

De foarte multe ori avem parte de portrete memorabile ale celor cu care a colaborat în politică sau în viața culturală. Pentru că dincolo de omul politic, o devenire ca o consecință firească a unei asumări de conștiință a intelectualilor în 1989, Markó Béla este limpede poet și mai ales un intelectual care a construit în plan cultural.

Cartea este remarcabilă și pentru evocările vieții culturale din Târgu Mureș și Cluj, despre generațiile de scriitori în epoci diferite. Cititorul român recunoaște imagini care-i sunt familiare din evocările de limbă română dar poate observa și accentul specific. Intelectualii maghiari au suferit aidoma celor români în comunism dar au avut și de îndurat o treptată restrângere a dreptului de afirmare în propria limbă, restrângere compensată pe alocuri de o mai reținută severitate politică. 

'Ruleta maghiară' este însă, mai presus de orice, pentru mine dar cred cu tărie că pentru majoritatea românilor, o excelentă poartă spre cultura maghiarilor din Ardeal. Și asta pe o cale inedită și salutară totodată: aceea a indicelor de nume, cu scurte note bio-bibliografice. Apar astfel 90 de intelectuali din cultura maghiară, în bună parte necunoscuți, ignorați, firav amintiți de români. Este astfel o panoramă impresionantă de personalități ale acestui pământ încât nu rămâne altceva de făcut decât să ne cunoaștem unii pe alții cât mai bine și armonia consistentă va veni de la sine.


Markó Béla observă critic și atitudinile de superioritate ale unora față de alții, comice dacă n-ar fi frustrante, dar și ceea ce ne leagă și ne poate fi de folos. 

Și cum altfel pot încheia prezentarea unei cărți cu și despre un poet decât cu câteva versuri.

Este vorba de finalul din 'Poezie simplă', scrisă pe când poetul avea 16-17 ani, cu un ecou meritat în epocă. O poezie a adolescenței pe care o putem ușor aplica popoarelor noastre cu un comportament adolescentin.

"Băieți, cât ne jucăm noi de-a maturii
și ne dedăm la verbe fastuoase,
uite că cineva a șters-o
cu jucăriile noastre.

Am fi mari șmecheri cică, viața
ne-a cam luat un rând de piele,
uneori (ceea ce nu s-ar zice)
scrâșneam și din măsele.

Ca sticla puritatea noastră zboară
și īși găsește echilibru-n aer
(e chestie de timp, ca toate cele)
căzând, ar mai putea să ne și taie.

Băieți, cât ne jucăm noi de-a maturii
a șters-o jucăria, așadar.
Păi, nu vă doare că nu-i altă cale
decât să ne tot dăm drept oameni mari?"


 




Sus