Luni, 23 Iulie 2018
Luni, 23 Iulie 2018


Călimară / Biblioteca Digitală Româno-Maghiară: Horia Picu despre„Șapte creițari” de Móricz Zsigmond

Biblioteca Digitală Româno-Maghiară: Horia Picu despre„Șapte creițari” de Móricz Zsigmond 

„Șapte creițari”, o culegere de povestiri scrise de Móricz Zsigmond, care trateazӑ situația omului care de-abia își poate duce traiul de pe o zi pe alta, a copilului orfan care trӑiește din mila celor mari. Din toate povestirile se degajӑ o undӑ de tristețe, de neputințӑ dar și un îndemn de a fi mai buni, îndemn la care voi reveni la sfârșitul comentariului.

Prima povestire despre vreau sӑ spun câteva cuvinte este „Minciunicӑ”. Aici autorul trece de la minciunile nevinovate spuse de un bӑiețel aflat în primele clase de școalӑ - iar pentru cӑ erau nevinovate le numește „minciunele” - , la apelativul folosit de toți pentru cel cu „pӑrul nepieptӑnat, [care] i se zburlea în toate pӑrțile pe creștet, iar nasul cârn fӑcea niște strânbӑturi atât de comice [...]”

La o inspecție unde eroul nostru hazliu a spus o altӑ minciunicӑ la care a râs toatӑ clasa, inclusiv învӑțӑtorul, dar mai puțin inspectorul, chiar naratorul, adicӑ cel care povestește pӑțaniile a trecut prin momente dificile, neștiind sӑ spunӑ nimic despre cartof. 


Minciunicӑ și inspectorul au ceva de vorbit dupӑ lecții. Curioși, ceilalți elevi stau „ciopor în poartӑ”, așteptând sӑ vadӑ ce se va întâmpla. Îmi place cӑ traducӑtorul folosește aici un cuvânt (ciopor) de origine maghiarӑ (csoport). Varianta româneascӑ e, într-adevӑr, ciopor și înseamnӑ grup de oameni sau de animale.

Simpaticul personaj spune minciunele (împrumut și eu de la autor cuvântul) chiar și atunci când este bolnav. Aici mi-a atras atenția urmӑtoarea secvențӑ, legatӑ de felurile de mâncare pe care și le imagina Minciunicӑ: „ ...supӑ, din apӑ bunӑ, limpede și proaspӑtӑ, de la fântânӑ [...]”.

Citatul de mai înainte mӑ face sӑ mӑ întreb cum era apa cu care se gӑtea în mod obișnuit supa pe vremuri, din moment ce trecea un fapt deosebit gӑtitul cu apӑ limpede din fântânӑ... Din pӑcate, personajul lui Zsigmond, un copil al nimӑnui, neprotejat aproape deloc de frigul iernii în hainele lui ponosite, moare. O face spunând o ultimӑ minciunicӑ pentru a fi lӑsat sӑ plece dintr-o lume în care n-avea cum sӑ-și gӑseascӑ locul: „A fost mama pe-aici, mai adineaori, și ți-a adus, nanӑ, furcӑ de aur cu fus aidoma și caier tot de aur; sunt în odaia de alӑturi toate; du-te sӑ le vezi...” 

„Șapte creițari” este o altӑ povestire, cu o „rotunjime” evidentӑ. Móricz Zsigmond începe spunând cӑ râsul este o prezențӑ consistentӑ și în casa sӑracului. Mama naratorului e nevoitӑ sӑ gӑseascӑ șapte creițari pentru a cumpӑra sӑpunul necesar spӑlӑrii unei cӑmӑși pentru bӑrbatul ei. Ia totul ca o joacӑ, la care-l invitӑ și pe bӑiatul ei: sӑ caute bӑnuții în toatӑ casa. Sӑrӑcia apare peste tot în aceastӑ povestire. De exemplu, mama îi spune fiului în timp ce rӑstoarnӑ un sertar: „Ce pӑcat cӑ nu avem masӑ. Dacӑ am fi rӑsturnat cutia pe masӑ, ar fi socotit cӑ-l ținem la mare cinste și ar fi ieșit.”

Cei șase creițari sunt gӑsiți, iar al șaptelea le este dat de un...cerșetor. Puțin cam târziu, pentru cӑ noaptea a venit deja și gazul din lampӑ lipsește, deci cӑmașa nu mai poate fi spӑlatӑ... Acum, mama începe sӑ râdӑ (spuneam de „rotunjimea” povestirii), dar „se înӑbușea de râs. Era însӑ o nӑbușealӑ dureroasӑ, ucigӑtoare.”

Povestitorul, care-i chiar copilul plecat prin toatӑ sӑrӑcia casei sӑ caute bӑnuții alӑturi de mama sa, spune mai departe: „Mӑ apropiai de ea s-o sprijin și cum stӑtea îndoitӑ de spate, cu fața în palme, mi se prelinse pe mânӑ ceva cald. Era sânge, sângele ei scump și sfânt. Sângele mamei mele care râdea așa cum puțini se pricep sӑ râdӑ, chiar dintre oamenii sӑraci.”

Eu am citit întreaga carte în format digital, pusӑ la dispoziția tuturor de Corbii Albi. Toate povestirile adunate sub titlul „Șapte creițari” au tristețea lor care pare a nu avea margini. Impresia pe care o am e aceea cӑ, așa cum mama din povestirea mai înainte analizatӑ „râdea așa cum puțini se pricep sӑ râdӑ”, la fel de bine se poate spune despre Móricz Zsigmond: puțini știu sӑ scrie despre sӑracii lumii așa cum o face scriitorul maghiar. 

O mamӑ care cautӑ banii prin casӑ, scotocind peste tot și o face implicându-și fiul în „joc”. Flӑmândӑ și epuizatӑ, râde și plânge în același timp, vӑrsând lacrimi de sânge. E ușor sӑ ne imaginӑm ce-a urmat apoi în scurtӑ vreme...

Chiar cӑ-mi vine sӑ spun, așa cum o face Nyilas Misi, un alt personaj de neuitat al lui Móricz Zsigmond din romanul „Fii bun pânӑ la moarte”, care doar atât mai dorea sӑ-i învețe pe ceilalți: „Doar atât aș vrea să-i învăț: să fii bun …să fii bun…să fii bun până la moarte…” 

 
















Sus