Duminică, 15 Decembrie 2019
Duminică, 15 Decembrie 2019


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară: Marius Dobrin despre Déry Tibor și Dragă boper

Biblioteca Româno-Maghiară: Marius Dobrin despre Déry Tibor și Dragă boper

Când noi, cei 10-12 musafiri care provocasem la întrecere, cu sporovăiala noastră, pasărea ascunsă în uriașul copac din curtea unuia dintre atâtea colțuri frumoase ale Clujului, ne-am ridicat să ne luăm rămas bun de la gazde, Csaba ne-a invitat în proaspăt înființata bibliotecă româno-maghiară a Corbilor Albi. Fiecare se uita la un titlu sau altul, mai ales după ce am fost îndemnați să ne alegem una pe care s-o citim și despre care să scriem. 

Eu pusesem ochii pe un exemplar de Péter Esterházy dar Csaba s-a uitat o clipă la mine, s-a întors spre rafturi și nu știu de unde a extras una gălbuie, lucioasă, a cărei copertă nu-mi spunea nimic: Déry Tibor, Dragă boper. Am început s-o citesc târziu, alternativ cu alte vreo trei ce îmi înconjoară noptiera. Dar pe măsură ce avansam prin cele 160 de pagini creștea bănuiala, până s-a transformat în certitudine, că alegerea lui Csaba nu a fost întâmplătoare. Că m-a ‘citit’.


Un autor celebru, Déry Tibor, spune povestea unui scriitor celebru care nu știe bine ce vârstă are: “așadar, dacă nu mă-nșel, mă pot socoti încă mai degrabă septuagenar decât octogenar.” Documentele familiei s-au pierdut la bombardament “iar în cei trezeci de ani câți s-au scurs de atunci se pare că n-am găsit timpul necesar pentru a-mi procura duplicatele.” Cu numele, ei bine cu numele e altceva: “chiar de-aș vrea nu-l pot uita din pricina autografelor care nu încetează a-mi fi solicitate chiar și în vremea din urmă.” 

Cu autoironie, personajul principal își descrie viața și ne poartă prin lumea în care se mișcă. Ușor mizantrop, sancționează prin verb satiric tot felul de tare ale altora. Bătrâna sa menajeră îi este un sprijin implicit de-o viață, mai ales după moartea soției, un sprijin pe care el nu l-ar recunoaște dintr-o vanitate copilărească. Zsófi este aidoma lui Firs într-o ‘Livadă de vișini’ budapestană. 

Scriitor cu faimă, apreciat, își joacă rolul provocându-i pe ceilalți să-și etaleze invidii, naivități și câte ale slăbiciuni. Ușor, ușor, textul se concentrează pe drumul descoperirii efectelor avansării în vârstă. Sunt etape, sunt puncte de control în acest parcurs. Totul începe de fapt făra nicio avertizare, cum se întâmplă adesea. Simbolic, chiar cu fiul său, Tamás. “Era deja măricel puștiul când, într-o seară, în timp ce stăteam lângă patul în care dormea și încercam să deslușesc pe chipul său trăsăturile maică-sii, am băgat de seamă că deasupra pântecului său plapuma ușoară de vară începe să se înalțe. Mi-au trebuit câteva minute până să-mi vin în fire și să ies din cameră.”

După scena care detonează romanul, Tamás este trimis la studii în Elveția, faimosul scriitor având nevoie de spațiu liber în reevaluările pe care este nevoit să le facă. Ca în orice experiență cu asemenea șoc primele gesturi sunt de verificare a veridicității. Și omul nostru întreabă în stânga și-n dreapta, un doctor sau un prieten, despre prima erecție a altor adolescenți, începe să numere anii și să lustruiască din nou fereastra brusc aburită a viitorului. 

Subconștientul lucrează și apare și dorința unor confirmări care să alunge temerile. Astfel avem un mai lung episod în care faimosul scriitor intră în jocul pe care altădată îl expedia fără vreo cedare, al sprijinului în cariera literară fără argumentul valorii. La insistența tinerei aspirante răspunde cu gândul ascuns al reabilitării în proprii săi ochi. Eșecul este dur. “În pat, ochi în ochi, se înfruntau două insatisfacții.


”Mai dureroasă înfrângerea cu cât era, evident, ultima de acest fel. Zbuciumul sufletesc, oscilația între încercarea de a reconfigura dorințele și nădejdea că o nouă încercare va fi reușită, sunt redate la detaliul fiecărui gest, de la mâna care se întinde spre telefonul care să cheme până la gândul scrutător din forul cel mai intim. Și nou prag ireversibil a fost trecut.

 “Așternutul de lângă mine se va răci pentru totdeauna.” Își vizitează un prieten vechi, căsătorit cu o tânară pe care o curtase și el. Simte trupul și simte privirea și simte sentimentul acela al atracției de altădată. Dar a știut că nu mai poate dori. A știut că este bătrân. De aici se schimbă totul și își pregătește finalul. Sau ceea ce imaginează a fi acest final. Își cheamă copilul, deja adult, reformulează relația lor pe alte baze. Doar că Tamás s-a întors căsătorit și faimosul scriitor are parte de un nou șoc. 

Sunt pagini savuroase cu gesturile lui de morocănos deranjat în tabieturi și în vechi precepte – șablon. Fără sorți de izbândă în fața zâmbetului cald al tinerei elvețience, Catherine. Oricât ar încerca să o sperie cu vechile lui trucuri de mizantrop, nu poate dizloca sentimentul cald, filial, al nurorii sale. Vor locui în aceeași casă și viața lui se schimbă, sub privirile amuzate ale bătrânei menajere, fapt menit o dată în plus să-l irite. 

Pe de altă parte observă tristețea reprimată a prietenului sechestrat și abandonat de fiu și noră în propria lui casă. Pe când el, el, faimosul scriitor află că taman fotografia lui atârnă în dormitor deasupra patului matrimonial. De neîngăduit și din îndelunga negociere cu Catherine se naște o neașteptată relație între cei doi. Tânăra soție colorează casa și zilele se ordonează după micul dejun în doi. Boala grea și convalescența, visurile și repetatele acomodări cu noi și noi retrageri ale dorințelor. 

Acest segment al romanului amintește, în fibra discretă a protagonistului, de filmul Venus în care Peter O’Toole a jucat sensibila resuscitare a unui sentiment din sfera dragostei la vârsta de 74 de ani.
Faimosul scriitor mai are un prag de trecut. Punte după punte s-au surpat în spatele său și cu greu trebuie să accepte că tinerii vor pleca la casa lor, mai ales că e pe cale să vină și un copil. Inexorabil, sfârșitul. 

Mai rămâne foaia de hârtie pe care să scrie povestea, Pentru că un scriitor acolo își trăiește viața. În penultimul rând al romanului apare un indiciu al misterioasei vâste: de aproape șaizeci de ani începuse să lucreze.

Cât despre numele său, las pe cititor să descopere de ce romanul se numește Dragă Boper.

Déry Tibor, ‘Dragă boper’
Editura Kriterion, 2002










Sus