Marţi, 23 Octombrie 2018
Marţi, 23 Octombrie 2018


Călimară / Horia Picu: „Trei” de Erika Mӑrginean, Silviu Mӑcrineanu și Marius Dobrin

Horia Picu: „Trei” de Erika Mӑrginean, Silviu Mӑcrineanu și Marius Dobrin

La gala „Corbilor albi” i-am vӑzut și i-am cunoscut pe cei trei. Apoi, citindu-le cartea de fațӑ, i-am îndrӑgit.

Ei vin din trei zone diferite ale țӑrii: Erika Mӑrginean din Transilvania, Silviu Mӑcrineanu din Dobrogea, iar Marius Dobrin din Oltenia. Cu toții au ceva în comun: empatia fațӑ de cel de altӑ limbӑ maternӑ, de altӑ confesiune religioasӑ, de altӑ culturӑ. La „Corbii Albi” și-au gӑsit locul unde se pot manifesta din plin. De data aceasta, au scris o carte, un triptic – trec peste sensul pictural al cuvântului – literar din care îi putem înțelege mai bine pe ei, ne putem înțelege mai bine și pe noi și putem fi mai toleranți cu cei de lângӑ noi care, chiar dacӑ vorbesc altӑ limbӑ, pe care nu o înțelegem, nu neapӑrat au ceva cu noi. 

La deschiderea aceasta fațӑ de „ceilalți”, fiecare din cei trei autori a luat „startul” diferit. Erika Mӑrginean este din Târgu Mureș, deci a avut contact permanent cu cele douӑ limbi, românӑ și maghiarӑ. Are și a avut colegi români și maghiari și, din câte am vӑzut, se descurcӑ admirabil în ambele limbi. Silviu Mӑcrineanu trӑiește în cea mai eterogenӑ și cea mai fascinantӑ zonӑ a țӑrii, acolo unde buna înțelegere și toleranța, sub toate aspectele ei, sunt la ele acasӑ. Marius Dobrin, este un oltean cu un nume de famile la care orice om rezoneazӑ auzindu-l. Lui Marius îi place teatrul, face criticӑ de teatru și a vӑzut și scris despre multe spectacole jucate la Cluj de actorii maghiari. Sӑ vi-i prezint acum pe cei trei.

Erika Mӑrginean își amintește de anii copilӑriei, când l-a cunoscut pe Jóska, responsabilul cu aprovizionarea. „Ce era de admirat la el, era acel tic nervos de a-și sӑlta pantalonii cu coatele strânse peste cureaua pantalonilor, cu o mișcare semicircularӑ, trӑgându-și simultan cu simț de rӑspundere și zgomotos și nasul de Depardieu.”

Sau, de anii când mânca prin cine mai știe pe unde, prin locuri cu mulți copii ca și ea „pâine udatӑ cu apӑ și presӑratӑ cu zahӑr (ce delicatesӑ!)[...]”.

Redactor la publicații din Târgu Mureș, Erika Mӑrginean ia atitudine în fața jurnaliștilor TV, aflați, întotdeauna, în cӑutarea senzaționalului cu orice preț. „Interviurile” luate la înmormântarea handbalistului Marian Cozma, autoarea le considerӑ a fi „O inițiativӑ absolut imbecilӑ [...] sӑ iei declarații „la cald”, de la participanții înlӑcrimați, sӑ-i pui sӑ vorbeascӑ cu vocea gâtuitӑ de emoție!. Sӑ cauți senzaționalul cu orice preț, chiar exploatând durerea, tragedia, necazul altuia, de dragul ratingului!”

Spiritul civic, dorinta de dreptate pentru oameni, sunt alte frumoase atribute ale acestei inimoase Erika Mӑrginean, care bine zice cӑ „...nimeni nu adoptӑ oamenii strӑzii, nu se fac ONG-uri, asociații, nu vin strӑinii ca sӑ-i ia în brațe, ca pe câinii vagabonzi.”

Fӑrӑ îndoialӑ, Erika are o ușurințӑ ușor observabilӑ în mânuirea cuvintelor. Despre unul din oamenii din redacție, scrie: „Mike își vede de treabӑ. Arӑ netu, tasteazӑ cu disperarea omului de pe peronul gӑrii când îi pleacӑ trenul de sub nas.”

Silviu Mӑcrineanu este, fӑrӑ îndoialӑ, un cetӑțean al lumii. Șansa l-a ajutat sӑ aibӑ parte de o repartizare, dupӑ terminarea facultӑții, în Dobrogea unde, își amintește, „am gӑsit aici o lume și mai surprinzӑtoare, unde românii conviețuiau în bunӑ înțelegere cu tӑtarii, puținii turci rӑmași, machidonii, lipovenii, grecii, armenii, și alte nații. Biserici ortodoxe, bisericӑ greacӑ, bisericӑ catolicӑ, bisericӑ armeneascӑ, biserici de rit vechi, geamii și moschei.”

Dobrogea, locul cu „cӑsӑtorii mixte de toate felurile, musulmani devenind nași de ortodocși, ortodocșii la nunți de musulmani, o verișoarӑ de-a mea cӑsӑtoritӑ cu un lipovean, eu însumi cӑsӑtorit cu o machidoancӑ”.

Silviu Mӑcrineanu știe cum trebuie fӑcutӑ apropierea interetnicӑ. Își amintește de anii când pe câteva zile în familii de români locuiau copii maghiari și invers, copii români erau cazați și îngrijiți în familii de maghiari. Atunci „copiii maghiari și români se jucau împreunӑ, legau prietenii, elementul de neîncredere nu putea sӑ mai fie așa de puternic.”

Cu mândrie, autorul recunoaște: „S-ar putea ca detașarea și interesul cu care i-am privit întotdeauna pe cei de o altӑ etnie decât a mea, sӑ aibӑ ceva rӑdӑcini și în perioada sus pomenitӑ”.

Silviu Mӑcrineanu merge mai departe cu plӑcutele amintiri ale copilӑriei, povestindu-ne despre o vizitӑ la MAT (denumirea mai veche a Vinalcoolului, subliniazӑ autorul). Se umplea cu vin alb sau roșu un bazin cam cât o piscinӑ de 25m lungime. Când era umplut, inginerul spunea ce vin se face în acel moment. Apoi se rӑsturnau „niște saci cu prafuri în bazin, apoi niște lichid cu miros înțepӑtor de pucioasӑ, pentru ca în final sӑ-l barboteze bine cu niște furtunuri pe care venea aer sub presiune”. La urmӑ, se punea bentonitӑ în lichidul din bazin, se lӑsa la decantare și vinul era gata pentru îmbuteliat.

Silviu descrie cu amӑnunțime câteva locuri dobrogene pline de istorie. Cititorului, ajuns cu lectura la modul de preparare a cafelei la nisip, i se face poftӑ de tot ce înseamnӑ specificul atât de diversificat al Dobrogei, iar de o cafea la nisip ce sӑ mai zic... „Mișcӑrile cafegiului erau oarecum ritualice, aveau doar trasee curbe, precise, niciun bob de cafea nu cӑdea din lingurița umplutӑ cu vârf, în drumul ei spre ibricelul de fix o cafea. Apoi ibricul era plimbat, când și când, prin nisip, cu mișcӑri circulare, în timp ce nea Techin mai mormӑia câte ceva în barbӑ, doar de el auzit.”

Prepararea cafelei se încheie aproape ritualic, când „Spre final ridica lingurița de câteva ori din caimacul gros și cremos, și-i dӑdea drumul înapoi în ibric [...].”

Vorbind despre Complexul Mӑnӑstirii Sf. Maria din Techirghiol, autorul face interesante observații despre o bisericӑ din Complex. „Cum intri, pe dreapta, un sfânt are exact chipul lui Cloșca, martirul ardelean. Nimic bizantin în chipul acela, cu pӑrul strâns în pӑrți, cu cӑrare pe mijloc, cu ochii mari și rotunzi, mustӑcioarӑ subțire și nasul ascuțit.”

Tot în locuri de reculegere și de apropiere de cele sfinte, ceva inedit remarcat de Silviu: „În pronaos, pe stânga, existӑ o icoanӑ surprinzӑtoare pentru dobrogeni. Este vorba de Sfântul Cristofor, cel cu capul de câine, posibil membru al tribului chinocefalilor dinspre India, întâlniți de Alexandru cel Mare, dar și de Marco Polo.”

Într-o frazӑ frumos șlefuitӑ de autor, e prezentӑ, pare-mi-se, întreaga esențӑ a conviețuirii tuturor celor care trӑiesc în Dobrogea. „Pe una din bӑncile din fața izvorului vieții, [...] un tӑtar bӑtrân, cu chip rotund, ușor stafidit, gustӑ liniștea serii, schimbând rar câte o vorbӑ cu o creștinӑ de alӑturi.”

Am gӑsit în paginile scrise de „omul mare de la mare” (și ce suflet mare are omul acesta...) ceva care-i specific și Maramureșului nostru. Prin satele lipovene, cândva, cӑuta un cunoscut cu un nume foarte comun pe-acolo: Fedul Petro, Nu-l gӑsește decât dupӑ ce-i aflӑ porecla, în zonӑ fiind foarte mulți cu același nume. Obiceiul gӑsirii unor persoane mai mult dupӑ poreclӑ e cunoscut și maramureșenilor.

La acest autor, interferența interetnicӑ e deja o tradiție de famile. Bunicul lui a descoperit în al doilea rӑzboi mondial tӑițeii la o gospodinӑ din Ungaria. „Obsesia tӑițeilor a dӑinuit în familia noastrӑ și la urmӑtoarea generație, tata moștenind aceastӑ pasiune gastronomicӑ a bunicului și ducând-o mai departe.”

Marius Dobrin e critic de teatru și mare admirator al teatrului maghiar din Cluj. Prin Pierre, un român nӑscut la Paris, l-a cunoscut pe „Sütő Zsolt care tocmai se pregӑtea sӑ plece în Tibet pe urmele lui Körösi Csoma Sándor.”

El se considerӑ norocos cӑ „...am avut șansa de a ciocni o halbӑ de bere cu un alt prieten pe care mi l-a adus internetul: Hubbes László.”

Sau cӑ l-a cunoscut pe Hubbes László, care pe atunci traducea „Filosofia vinului” de Hamvas Béla.

Revenind la cronicile teatrale semnate de Marius Dobrin, remarc o recenzie extrem de interesantӑ fӑcutӑ comediei „MaRó”. Pe scurt, o româncӑ aflӑ, în urma unor analize medicale, cӑ are și sânge unguresc. Publicul aplaudӑ entuziast la sfârșitul spectacolului, dar, cel de-al treilea semnatar în cartea „Trei”, zice: „mӑ tem cӑ și dintre cei care au apalaudat în picioare au lӑsat în teatru deschiderea și în cotidian se sprijinӑ tot pe anumite prejudecӑți.” 

Marius Dobrin își încheie contribuția la cartea prezentatӑ cu povestirea „Veronika”. Ea, la început, nu știa românește, dar a învӑțat la Liceul Loga din Timișoara, „din contactele cu ceilalți copii”. Mai târziu, „pentru Veronika Severinul era granița. În cele din urmӑ a trecut-o în Oltenia. Fusese avertizatӑ despre olteni. A fost mult timp derutatӑ de faptul cӑ nu știe bine genul cuvintelor. Dar Veronika folosea perfectul simplu.”

Dincolo de cuvinte, un mesaj clar transmis de autor despre adaptabilitatea ființei umane oriunde ar trӑi.

Povestirile din aceastӑ carte sunt scrise de – cum zice Erika Mӑrginean în prefațӑ – de „oameni care se duc și revin, muncesc, mӑnâncӑ, viseazӑ, protesteazӑ și iubesc la fel, mângâiați de același astru, deși din naștere vorbesc limbi diferite.”






Sus