Luni, 20 August 2018
Luni, 20 August 2018


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară: „Nopțile salamandrelor” de Márton Evelin

Biblioteca Româno-Maghiară: „Nopțile salamandrelor” de Márton Evelin

Despre Feri și Emerita, doi secui care trӑiesc în Dobrogea: „Ăstora li-e perfect totuna unde trӑiesc. Și așa rӑmân secui. Mie mi-e perfect totuna unde trӑiesc, și așa rӑmân strӑinӑ.”

Am început recenzia cu un citat din carte, pe care-l gӑsesc definitoriu pentru autoarea nӑscutӑ la Cluj. Se simte din carte cӑ nu-și gӑsește locul. Scrie mult, vrea sӑ ținӑ isonul modernismului european în gândire, în libertinaj, în dӑrâmarea scӑrilor de valori sau de normalitate cu care omenirea e învӑțatӑ de când existӑ. 

Dintr-un mozaic de întâmplӑri și situații la care iau parte autoarea (sau naratoarea, pe nume Anwar, cu origine persanӑ și maghiarӑ) și alte câteva personaje, se nasc mai multe planuri, mai multe unghiuri din care poate fi privitӑ cartea. 



Titlul se explicӑ astfel: „Zilele acestea am vӑzut o fotografie în care o femeie goalӑ stӑ culcatӑ în pozitie fetalӑ într-o groapӑ sӑpatӑ în nisip, [...]. Cu photoshopul am înlocuit capul femeii cu unul de salamandrӑ și i-am trimis-o lui Filemon, Roșcatului, Omului Zburӑtor [...] care mi-a scris drept rӑspuns numai atât cӑ da, asta ești tu, Anwar.”

Primul mod din care putem privi cartea – și nicidecum cel mai important – este un triunghi amoros între Milen, Kaigal (precizare: nume de bӑieți) și Anwar (precizarea nu mai e necesarӑ), triunghi care își mai adaugӑ...niște laturi pe parcurs, sau alte laturi dispar. 

În aceastӑ parte a cӑrții avem parte de un „ménage à trois”. Concret: „Kaigal, tӑtarul iubirii noastre de la Malul Galben”, „...Milen a fost excitat tot de Kaigal, dacӑ n-ar fi fost el, noi n-am fi ajuns, probabil, niciodatӑ sӑ avem astfel de relații.”, „...amândoi, prietenul meu Milen și eu, eram îndrӑgostiți de el [...] împreunarea trupurilor noastre i-a clӑtinat liniștea.”

Pe Márton Evelin o preocupӑ poziționarea ei în relația cu patria și ce înseamnӑ pentru alții acest concept. Pentru ea, „Patria e limba. Ȋmi port patria în gurӑ.” „Cred cӑ patrie îmi sunt eu însӑmi. La bine și la rӑu.”

Autoarea spune la un moment dat: „Am strӑbӑtut țara cu mașina și, deși totul mi-era cunoscut, m-am simțit strӑinӑ. Patria asta era ca un iubit alungat, de lucrurile și hainele cӑruia omul se mai împiedicӑ în casӑ și dupӑ mulți ani [...].”

De la patrie, se ajunge la naționalitate, la demnitate umanӑ chiar. Scriitoarea amintește viața unui cuplu de secui, trӑitori de zeci de ani în Dobrogea. „Dimineațӑ am contemplat cum trebӑluiesc tanti Emerita și nea Feri în gospodӑria lor de pe litoral [...] sunt secui adevӑrați, veritabili, ar putea fi reproduși în atlase. Acest spirit secuiesc n-a putut fi știrbit cu nimic, nici de faptul cӑ trӑiesc între strӑini.”

Plastic se exprimӑ pe aceastӑ temӑ Márton Evelin, pentru care, „Problema naționalitӑții e tot o chestiune care apare la fiecare pas, ne vârâm satisfӑcuți degetele în borcanul cu gem de portocale al nației, ca în copilӑrie în cӑmara bunicii lui Milen [...].”



Problema spinoasӑ a limbii oficiale e abordatӑ de autoare în fragmentul în care e povestitӑ viața zbuciumatӑ trӑitӑ de Ciortea Susana, care, în 1877, devine Zsuzsika, pentru cӑ trebuia sӑ se angajeze la un meșter maghiar. Miratӑ de schimbarea care apare pentru ea pe neașteptate, deși are doar 11 ani, acceptӑ cӑ trebuie sӑ vorbeascӑ în public doar ungurește. Anii trec, Zsuzsika redevine Susana, fiindcӑ în 1921, stӑpânirea e româneascӑ. Târziu pentru ea, mult prea târziu...E certatӑ cӑ nu mai știe românește. Ȋntodeauna, oamenii simpli cad între limbile oficiale care se tot perindӑ, odatӑ cu revizuirile istoriei.

Îmi place cum pune accent autoarea pe frumusețea multietnicӑ de care are parte țara noastrӑ. 
„Trebuie sӑ spun cӑ suntem norocoși, printre noi gӑseai câte un tӑtar, polonez, bulgar, român, rrom și maghiar, fiecare aducând cu sine ciudӑțenia proprie și tradițiile, locuiam în aceeași țarӑ, cӑreia fiecare îi cunoșteam o altӑ istorie [...].”

Chestia asta cu cunoașterea altei istorii mi s-a pӑrut un punct de vedere interesant, cu care trebuie sӑ ne obișnuim sӑ-l acceptӑm. În fond, fiecare ia partea lui de adevӑr de la istorie...

Autoarea zice cӑ nu suntem, așa grupați pe naționalitӑți, dușmani, ci mai repede ne ignorӑm unii pe alții, adicӑ fiecare cu partea lui de lume. „...nu ne citim reciproc literatura, nu ne ascultӑm muzica celorlalți, nu ne ducem la biserica celorlalți [...], deoarece credem cӑ nu putem primi nimic bun [...].”

„Corbii albi” și bibliotecile lor încearcӑ sӑ reducӑ acest neajuns!

    


Sunt și câteva aspecte pe care nu le pot lӑsa necomentate. La un moment dat, intrӑ în scenӑ 
Péter Sanyi, preotul catolic din satul tatӑlui naratoarei, care „a lӑsat casӑ parohialӑ și tot ce avea, bârfele spun cӑ locuiește undeva la Sighet, este șofer de autobuz într-o colonie, el îi duce pe copii la școalӑ la Baia Mare.”

Nu, zӑu... Sighet...colonie...copii la școalӑ în Baia Mare... Aiureli! Altӑ exagerare am gӑsit-o în pasajul urmӑtor: „Milen [...] a apucat atât de strâns marginea [mesei], încât oasele de sub piele dobândiserӑ albul incandescent.”

Albul incandescent??? Sau, când vorbește despre germani: „Li s-a spus cӑ dacӑ țara-mamӑ (Vaterland) [...]” Țara-mamӑ Vaterland și țara-tatӑ Mutterland, sau mai bine invers???

Cartea a apӑrut în limba maghiarӑ și apoi a fost tradusӑ în românește. Poate cel care a tradus-o nu stӑpânește topica propozitiilor, rezultatul fiind: „N-am aprins nici lumina [...]”. Oare în afarӑ de luminӑ, se putea aprinde și altceva? Focul? Dacӑ am fi citit „Nici n-am aprins lumina”, de exemplu, ar fi fost ceva la care comentariile ar fi fost inutile.

Autoarea (sau naratoarea, enigmatica și permanenta problemӑ a desosebirii naratorului de autor...) a trecut prin niște clipe grele în viațӑ, trebuind sӑ suporte niște operații, trecute cu bine. Optimismul o caracterizeazӑ, de aceea nu mӑ surprinde determinarea ei de a merge mai departe. „Dacӑ așa mi-e scris, sӑ rӑmân în viațӑ, o sӑ-i supraviețuiesc acestui rӑzboi, care nu-i al meu, pentru cӑ niciun rӑzboi nu poate fi al meu, pentru cӑ în rӑzboi nu conteazӑ opinia personalӑ, rӑzboiul ți se urcӑ în spinare și se mutӑ în tine, vrei, nu vrei.”

„Sunt o parte a tot ceea ce citesc”, spunea Theodore Roosevelt. Poate cӑ putem duce ideea mai departe și sӑ considrӑm cӑ suntem o parte a tot ceea ce scriem. Márton Evelin îmi dӑ impresia cӑ vrea sӑ-și cunoascӑ acea parte, scriind. Iar scrisul ei are, uneori, frumoase sclipiri.

 




Sus