Joi, 16 August 2018
Joi, 16 August 2018


Călimară / Silviu Măcrineanu: Biblioteca Româno-Maghiară – Mănăstirea neagră (Fekete kolostor), de Kuncz Aladar

Silviu Măcrineanu: Biblioteca Româno-Maghiară – Mănăstirea neagră (Fekete kolostor), de Kuncz Aladar

Noirmoutier. Mănăstirea neagră. Nume cu rezonanțe sumbre și sinistre.

Cine și-ar putea închipui că, plecat să se adape la izvorul culturii franceze, pentru a o transmite mai departe elevilor săi, s-ar putea trezi – ca într-un coșmar – că execută cinci ani de recluziune aspră, într-o mănăstire veche și deteriorată, și într-un vechi fort abandonat, din țara respectivă?

Cine și-ar putea închipui că acțiunea unui grup de anarhiști, într-o țară din Balcani, va aruncă Europa și nu numai  într-un război nemilos, cu milioane de victime?

Cine și-ar putea închipui că francezul de rând, jovial și petrecăreț în timp de pace, s-ar putea transforma într-un gardian nemilos și sadic, în timp de război?

Dacă cineva și-ar fi putut închipui toate cele de mai sus, în mod sigur nu Kuncz Aladár era acela!

   

Declanșarea războiului avea să-l ducă pe autor în situații greu de imaginat pentru un intelectual maghiar, crescut în admirația culturii franceze, totul culminând cu internarea sa în lagărele franceze, ca cetățean al unei țări „ostile”, împreună cu alți germani, austrieci și maghiari, pe care francezii îi reunesc sub apelativul jignitor „les boches”.

Urmează ani de detenție greu de descris, în clădirea insalubră a vechii mănăstiri Noirmoutier, dormind pe o mână de paie îndesate într-o cârpă numită exagerat saltea, mâncând fierturi de legume fără gust și consistență, nevoit să se plimbe cu alte sute de oameni într-o curte mică, cu un strat gros de praf, care se transformă – când plouă – într-un noroi clisos. Trăind în încăperi neincalzite, pline de igrasie și mucegai, în tovărășia șobolanilor. 

Cărând apă cu sacaua de la câțiva kilometri distanță, ceea ce transformă banalul lichid într-unul dintre cele mai dorite lucruri, iar baia într-un vis imposibil de realizat. 
Supuși permanent toanelor unor administratori rău intenționați și păziți de soldați cu baioneta la armă, ca cei mai periculoși răufăcători. Și vorbim aici de oameni de toate categoriile: muncitori constructori, ospătari, cojocari, artiști plastici, scriitori, învățători, elevi, toți cu singura vină că aveau pașaport austro-ungar sau german, și că i-a prins declanșarea războiului pe teritoriul unui stat devenit inamic.

Kuncz Aladar suportă cu greu regimul absurd de detenție, în ciuda preocupărilor pe care și le caută și inventează, precum și în ciuda eforturilor cercului de prieteni maghiari cu care împarte totul. Trece cu greu regimul de privațiuni imposibil de descris, învingând totuși gripa spaniolă, și trecând foarte aproape de nebunie la un moment dat. Un prieten, Laczkó Géza, îl descrie la întoarcerea la Budapesta: „... s-a întors în 1919, într-un palton ponosit, într-o cămașă ruptă, mototolit, neîngrijit, cu degete galbene de nicotină, cu un mers șovăielnic. Mâinile îi tremurau, privirea îi era tulbure... Era străin, o ruină...”.

Cartea lui Kuncz Aladár se citește încet, ca orice mărturie personală a cuiva care a trăit un fapt istoric reprobabil. Autorul are un talent descriptiv rar întâlnit, tablourile create de el au ceva din virtutea unei fotografii bune, genul care pare că a oprit timpul în loc, pentru a putea surprinde cel mai mic amănunt. Portrete de prieteni, de neprieteni, descrieri de situații sau locuri înconjurătoare, toate au darul de a te transpune în atmosfera apăsătoare a detenției.

Prin ceața groasă a amărăciunii și tristeții, cartea este străbătută câteodată și de raza de soare a unei bucurii: întâlnirea la fântână cu o fată, un pahar de vin băut la un negustor de la care se făcea aprovizionarea, legătura stabilită cu Dumnezeirea prin intermediul unei mici statui a unei madone de la biserica din sat, prietenia cu un câine, ascuns de către deținuți pentru a nu fi descoperit de către administrator, vizita unor americani de pe navele din port.

Și când lucrurile se mai aranjaseră puțin la Noirmoutier, vine șocul cel mare: mutarea în lagărul de la Île d’Yeu, cel mai aspru stabiliment de gen din Franța. Mult mai mare, dar și mai puțin prielnic unei vieți normale. Adaptarea va fi foarte grea pentru autor, dovadă că participă aici și la o tentativă de evadare ratată. Urmată, la scurt timp, de asaltul gripei spaniole asupra deținuților prost hrăniți, ale căror rânduri le subțiază simțitor. Învinge boala, dar cu greu, și mărturisește el însuși că momentele grele îl aduc în pragul nebuniei. 

Terminarea războiului nu atrage după sine imediata eliberare a prizonierilor, lunile ce urmează fiind cele mai greu de suportat. În cele din urmă Kuncz Aladár prinde ultimul transport către Elveția neutră, și trăiește miracolul ajungerii într-o locație unde se poate spăla și mânca normal. După câteva zile ajunge în trenul spre Budapesta, iar în drumul lor către casă eliberații au șocul descoperirii unei Europe crunt lovite de război, cu copii care le cerșesc mâncare prin gări, și mame care-și smulg părul din cap, disperate că nu-și pot hrăni copiii.

În tramvaiul din Budapesta, în drum spre amicul său Laczko, toată durerea și umilința suferite își găsesc drumul descătușării prin lacrimi, în momentul în care un călător oarecare, impresionat de apariția sa, îl întreabă îndatoritor:

– Îmi dați voie să vă ofer o țigaretă Duna?



Kuncz Aladár - Mănăstirea neagră, Editura Kriterion, București, 1971.






Sus