Marţi, 18 Septembrie 2018
Marţi, 18 Septembrie 2018


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară: Despre Stelele din Eger (Egri csillagok) de Gárdonyi Géza

Biblioteca Româno-Maghiară: Despre Stelele din Eger (Egri csillagok) de Gárdonyi Géza 

Pe crucea de lemn de pe mormântul lui Gárdonyi Géza, care-i chiar în cetatea medievalӑ Eger, scrie: ʺdoar corpulʺ. Atât, dar e suficient. Cine citește ʺStelele din Egerʺ înțelege cӑ sufletul marelui scriitor maghiar a rӑmas înlӑnțuit pentru totdeauna împreunӑ cu ale bravilor apӑrӑtori ai cetӑții Eger care, în 1552, și-au apӑrat pӑmânturile și tot ce le-a fost mai drag în fața nӑvӑlitorilor otomani. 

Un moment de seamӑ al istoriei maghiare, prezentat sub forma unui roman dinamic, pe care cu mari dificultӑți îl poți lӑsa din mâini pânӑ nu-l termini de citit fӑrӑ oprire. Scriitorul evocӑ eroicele întâmplӑri care s-au petrecut cu secole în urmӑ. Cititorul rӑmâne impresionat de curajul și patriotismul personajelor, care, cândva, au fost oameni pentru care existența cetӑții a însemnat mult mai mult decât propria lor viațӑ.

       

Gárdonyi, dupӑ ce începe descriind o zbenguialӑ nevinovatӑ de copii și rӑpirea lor de cӑtre un turc, face precizarea: ʺ...vezi tu, iubite cititor, tare te înșeli dacӑ-ți închipui cӑ întâmplarea cu cei doi copii care se scӑldau s-a petrecut în vara asta. Unde sunt acum cei doi copii, unde? Și unde e turcul și toți oamenii care ți se perindӑ pe dinaintea ochilor, se mișcӑ, fӑptuiesc, vorbesc, râd sau se vaietӑ în aceastӑ carte? Sunt pulbere cu toții.ʺ

Da...toți oamenii de-atunci sunt acum pulbere, dar faptele rӑmân...Cele douӑ tabere vrӑjmașe: turcii, o armatӑ de temut pe vremea aceea. ʺAcum se îndrepta spre Eger. Venea bubuind, ca un județ înfricoșӑtor, ca o furtunӑ de foc și sânge. O hoardӑ de o sutӑ cincizeci de mii de tigri cu fețe omenești, de fiare ce pustiesc locul pe unde trec.ʺ


De partea cealaltӑ, ungurii, puțini la numӑr (cam o mie nouӑ sute), sunt conduși de eroi deveniți legende: Dobó István, Bornemissza Gergely, și mulți, mulți ca ei. Legӑtura dintre Dobó (devenit comandatul celor care apӑrӑ cetatea) și Bornemissza (unul dintre adjuncți), e din vremea copilӑriei lui Gergely. Dobó îi dӑruiește o sabie, spunându-i: ʺIa tu sabia asta. E a ta. Fii viteaz credincios patriei, slugӑ smeritӑ lui Dumnezeu.ʺ

Aventuri cu eroi neînfricați, cu robi - care pe vremea aceea erau considerați o avere, într-un cuvânt un roman captivant de la prima pânӑ la ultima sa filӑ. Nu numai firul eroic este de urmӑrit în roman. Am gӑsit, de exemplu, și interesante pagini utile în studierea etimologiei unor cuvinte românești, cu origini în limba sultanilor turci. Dau câteva exemple: berber-bașa, adicӑ bӑrbierul, ibrikdar-bașa, cel care ține ligheanul, sofragi-bașa, cel ce așterne masa, termenul turcesc fiind foarte apropiat de ceea ce numim sufragerie. 

Sau, rӑmânând la aceeași temӑ a etimologiei unor cuvinte, interesant de relevat mi s-a pӑrut a aminti cӑ ʺPe vremea aceea cartoful era o plantӑ mai rarӑ ca ananasul. Nici nume nu prea avea, îi zicea ʺmere din Americaʺ sau ʺmere de pӑmântʺ.ʺ

Și în ziua de azi, la cartofi li se spune pe franțuzește ʺmere de pӑmântʺ (pommes de terre)!


Sӑmânța patriotismului dus pânӑ la sacrificiu încolțește de mic în Bornemissza Gergely. Superb transmite aceastӑ informație autorul! ʺCopacii stӑteau pe marginea drumului ca niște uriași negri. Lui Gergő nu-i era fricӑ de ei. Erau doar copaci maghiari.ʺ

Soarele și luna, întreaga naturӑ, iau parte la încleștarea dintre cele douӑ tabere. Remarcabil, din nou, stilul scriitorului. ʺÎn zori, când soarele trase din arc întâia sӑgeatӑ de aur pe cer, aga ieși în foișor și printr-un cӑscat prelung, dӑdu drumul restului de somn cuibӑrit în capul lui.ʺ

În cealaltӑ tabӑrӑ, în alt moment al zilei, ʺSecera latӑ a lunii strӑlucea alb printre stele. […]. Strӑjerii își târșeau picioarele somnoroși. De se opera vreunul, adormea de-a-n-picioarele.ʺ


Aflӑm destule lucruri interesante despre legile nescrise ale rӑzboiului medieval. În timpul luptelor, poarta cetӑții era deschisӑ și țӑranii puteau astfel sӑ care apӑ, sӑ-și ducӑ vitele și oile la adӑpat. ʺTurcul știa bine cӑ poarta, deschisӑ chiar, era ca gura deschisӑ a leului: avea dinți. [...]. Asupra oamenilor neînarmați nu se trage, dar dacӑ ar fi tras totuși, atunci i-ar fi împroșcat cu gloanțe și cei din cetate pe oamenii lor.ʺ

Nici cruzimile sângeroaselor încleștӑri nu sunt trecute cu vederea de autor: ʺTurcii [...] se aruncarӑ rӑcnind din turn. Iar cel cӑzut dincolo de zid se putea scocoti fericit, fiindcӑ își frângea gâtul pe loc. Dar nici cel care sӑrea înӑuntrul cetӑții nu se zbenguia prea mult, fiindcӑ nu mai rӑmânea din el niciun oscior întreg.ʺ


Unii încercau sӑ urce scӑri pentru a cuceri cetatea, ceilalți fac orice pentru a-i împiedica s-o facӑ. 

ʺZboarӑ șomoioagele aprinse, trosnesc târnӑcoapele, duduie bombele, scârțâie scӑrile, șuierӑ securile, tunӑ și bubuie vijelia de sânge.ʺ

Turcii, încrezӑtori într-o victorie pe care o credeau rapidӑ, ʺSe duceau în paradisul lui Mahomed, trecând în vaiete prin grozӑviile iadului.ʺ

Dupӑ zile și nopți în care cetatea Eger a fost bombardatӑ de turci, în semn de veșnicӑ aducere aminte, ʺ...nici astӑzi nu e serbare câmpeneascӑ , petrecere de pompieri, alegere, serbare coralӑ, petrecere de varӑ sau reprezentație de amatori care sӑ nu fie anunțatӑ prin lovituri de tun.ʺ

Peste asurzitoarele lupte, încheiate cu retragerea trupelor turcești, plutește biruitoare dragostea de mamӑ. Douӑ femei, Eva, soția lui Bornemissza Gergely și o turcoaicӑ, mama lui Selim, își recupereazӑ copiii, ținuți pânӑ la sfârșitul luptelor prizonieri, fiecare în tabӑra cealaltӑ. Frumos exemplu de umanitate, de dragoste de mamӑ dӑ autorul, pentru cӑ, dupӑ ce fiecare mamӑ își strânge în brațe propriul copil. ʺ...cele douӑ mame stӑteau îngenuncheate, se uitarӑ deodatӑ una la alta și-și dӑdurӑ mâna.ʺ


În rӑgazul scurt dintre douӑ încleștӑri, doi apӑrӑtori creștini ai cetӑții discutӑ despre viațӑ și moarte. ʺViața asta pӑmânteascӑ are însӑ cu siguranțӑ valoarea ei și nu-i fӑcutӑ ca un prӑpӑdit de pӑgân sӑ aibӑ pe cine cӑsӑpi.ʺ

Parcӑ ar fi un mesaj transmis peste sute de ani unei Europe care nu știe ce-i cu ea...

ʺTrӑiește clipa!ʺ spune Horațiu într-un poem. Bravii apӑrӑtori ai cetӑții Eger au trӑit din plin o clipӑ dramaticӑ din existența lor, transpusӑ într-un roman de neuitat de Gardonyi Géza. Iar clipa aceea a devenit o glorioasӑ eternitate.





Sus