Marţi, 14 August 2018
Marţi, 14 August 2018


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară: Odobescu și Pszeudokünegetikosz

Biblioteca Româno-Maghiară: Odobescu și Pszeudokünegetikosz

Nu invidiez pe traducătorul maghiar al faimosului text odobescian, Tátrai Barna, deoarece Odobescu în Pseudo-Kynegetikos – în maghiară: Pszeudokünegetikosz – face o încercare, plină de seninătate intelectuală și umană, pentru a găsi noi valențe interdisciplinarității, comentând harnic un studio cinegetic, mai exact Manualul vânătorului, alcătuit de C. C. Cornescu.

    

Probabil că la începerea scrisului Odobescu chiar a vrut să scrie o prefață la acest tratat dar cu timpul ”prefața” s-a transformat într-un eseu interdisciplinar, în care însăși cultura creatoare este chemată să coloreze și să definească vânătoarea ca fenomen cu rădăcini în subconștientul uman.

Sub pretextul de a comenta unele capitole și teme, Odobescu dirijează cititorii pe poteci culturale, găsind legături adiacente mai mult ca interesante pentru fiecare tematică cinegetică, începând de la anumite păsări nepomenite de tratat, până la comentariile legate de rolul cozii câinelui de vânătoare sau Uvertura lui Mehul (Le Jeune Henri Overture).

      

Picturile cu tematici cinegetice sunt enumerate învelite în adevărate scurte critici de artă, deschizând orizonturile cititorilor spre complexitatea vânătorii – vânătoarea, ca formatoare a spiritului uman. Lumea picturilor cinegetice este prezentată într-un context așa de original – legat de un tratat nesărat, un manual de vânătoare – încât Odobescu este fără doar și poate fondatorul Cinegeticii artistico-literare, un gen literar care se va lega întotdeauna și peste tot în lume de numele lui.

Interesantă și puterea de convingere a autorului, încurajând cititorii să se destindă în timpul acestei incursiuni printre clasici, pictori și muzicieni, căutând capodoperele lui Landseer sau Uvertura lui Mehul (Le Jeune Henri Overture), care este prezentată de Odobescu cu atâta subtilitate încât cititorul devine un fan al muzicianului francez, considerând această uvertură ca pe un imn de vânătoare arhaic stilizat, având legăturile – prin cărările subconștientului – undeva în negura paleoliticului.


                                     Pictura lui Edwin Heenry Landseer: Sleeping bloodhound

Pseudo-Kynegetikos se termină așa cum a început: cu ușurință, o carte plină de seninătate, fără punct final sau propoziție de închidere. Parcă ar invita cititorii să continuie prin alte comentarii din istoria culturii generale.

Un posibil capitol scris de cititor ar putea avea ca bază îndemnul lui Odobescu de a compara sistematic denumirile florale populare cu cele latinești, căutându-se la amândouă tipurile rădăcinile etimologice și, desigur, ”comentariile artistico-literare”.

Ideea este valabilă și pentru universal cultural maghiar, unde denumirile arhaice ale fânațelor, de exemplu, ar putea să fie punctul de pornire pentru studii ”pseudo-botanice”, căutând originile acestor denumiri în istorie (stepă, popoare migratoare), în artă, în literatură și, de ce nu?, în psihologia maselor.

Odobescu! Ce minte strălucită!





Sus