Joi, 18 Iulie 2019
Joi, 18 Iulie 2019


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară: Silviu Măcrineanu despre Poporul Pustelor (Puszták népe) de Illyés Gyula

Biblioteca Româno-Maghiară: Silviu Măcrineanu despre Poporul Pustelor (Puszták népe) de Illyés Gyula


Puszta. Pučta. Pustia.

În orice limbă ai rosti-o, pusta este în mod definitiv și absolut o caracteristică a spiritualității maghiare. Așa cum românul se definește câteodată ca fiind frate cu codrul, maghiarul s-ar putea defini oricând ca fiind fiul pustei.

Până să iau în mână cartea Poporul Pustelor*, scrisă de Illyés Gyula, nu știam că pentru maghiari pusta are două semnificații complementare. O dată pe cea de câmpie întinsă, de stepă ierboasă, întinsă mai ales între Dunăre și Tisa, dar nu numai. Echivalentul maghiar al bărăganului românesc, pe care se rostogoleau câteodată ciulinii imenși, cărora vecinii noștri le spuneau pe vremuri „căruța dracului”.

A doua semnificație, am aflat-o de la autor: „ Dincolo de Dunăre, pusta înseamnă totalitatea așezărilor răzlețe ridicate pe marile latifundii; case de slugi, câteodată un sat întreg, grajduri, șoproane, hambare, care nu se pot numi ferme, căci la o fermă trăiesc două, trei familii, câtă vreme aici trăiesc uneori și o sută, două”. Din lumea aceasta provine autorul, din satele acestea de slugi își trage esența, puterea dar și o anumită puritate a trăirilor.

            


Am reușit greu să intru în atmosfera cărții, pentru că am privit-o la început cu o ușoară lipsă de deferență. Apărută în 1957 la noi, în plină epocă proletcultistă, cu o coperta minimalistă, ce nu sugera mare lucru despre conținut, și apartinând unui autor necunoscut, mi-a stârnit temerea să nu fie un roman scris la comandă, pe placul noii orânduiri. Primul capitol mi-a păstrat parțial rezerva, dar m-a făcut curios să văd dacă așa este cartea până la sfârșit. Vraja m-a prins la capitolul doi, odată cu fraza: „Când mă gândesc la pământul natal și eu îmi amintesc o casă mică de la țară.”


Din acest moment Illyés devine și Creangă, și Panait Istrati și Sadoveanu la un loc. Când povestește despre lumea lui, plină de o sărăcie lucie, dar bogată până la saturație în sentimente și trăiri puternice, autorul se transformă total. Scriitura curge natural, descoperindu-ne un mare povestitor, cu vădit talent psihologic, dar și înzestrare de sociolog câteodată.

                       

Descrierile sale, printre cele mai frumoase din literatura maghiară, par a fi niște tablouri realizate în tușe fine, mergând până la detalii năucitoare. Pare că nu trebuie decât să mijești ochii, și vei vedea în față satele răzlețite, cu case puține și sărăcăcioase, întinderile cultivate cu sudoare pentru proprietari necunoscuți, turmele mari de animale păscând pe imașuri, ici-colo o batoză zgomotoasă în vremea recoltatului, și – cocoțat pe vreo colină – „castelul”, un conac mai mult sau mai puțin răsărit, aparținând latifundiarului local.

Dar ce oameni colorează aceste peisaje cu prezența lor! Ce mulțime pestriță, așezată în tipare sociale statornice: slugi, argați, vătășei, pălmași, păstori, stăvari, porcari, sămădăi, vizitii, jitari, chelari, vătafi, logofeți, administratori, arendași. Toți așezați într-o ierarhie complexă, de neschimbat pentru generații întregi, după chiar spusele autorului: ”... cel ce fusese primit odată slugă, neam de neamul lui tot slugă rămânea, până-i pierea vița...”. 



Uitându-se de sus unii la alții, slugile la pălmași, păstorii la porcari, vătafii la argați, iar administratorii la toți ceilalți. O lume încremenită parcă în timp, regretând – în mod paradoxal - dispariția iobăgiei, unde micile amănunte stabilesc falii între straturi. A avea batistă, a putea pune cizmele la cel mai mic semn de frig, cu săptămâni înaintea altora, sau a avea o mașină de cusut în casă, marcau diferențe de nedepășit între locuitorii aceleiași puște.

Părăsirea pustei, fie și pentru a merge la cea mai apropiată pustă vecină, cale de trei, patru ore, este un fel de călătorie existențială pentru locuitorii ei. Se face cu frică, uitându-te tot timpul înapoi spre pusta mamă, de parcă ți-ar fi frică să nu dispară în nemărginirea câmpiei și să n-o mai poți găși. Drumul până la unul din orășelele ridicate în Ungaria, la sfârșit de secol XIX, e doar un vis, ce dă senzații de tulburare a minții numai la gândul că ar fi posibil.


Oamenii pustelor ascund în piept trăiri pătimașe, pe care nu se tem să le arate, uneori chiar să le exacerbeze. Legăturile pasionale, carnale sau nu, se duc uneori în zona violenței și chiar a crimei. În mod paradoxal, pentru începutul de secol XX, administratotrii, și uneori chiar vătafii, exercită încă un controversat „droit de seignieur”, de tip medieval, asupra fetelor slugilor. Viața a două-trei familii într-o singură încăpere a unei case, cel mai adesea aducând mai mult a hambar, îmbibă totul cu o atmosfera promiscuă, cu oarecare ascendență tribală.

Din această lume săracă, rar evadează cineva spre mai bine. Câte o slugă reușește să răzbată la oraș, ajungând vardist, vatman sau poștaș. Despre acești fii ai pustei care au reușit să acceadă pe altă treaptă a scării sociale se nasc legende, iar la trecerile lor prin sat ca să-și vadă familiile, sunt priviți cu invidie și respect.

Autorul însuși are șansa să fie trimis la școală, departe de casă, de unde încearcă să evadeze pentru a se întoarce în lumea familiară a pustei. Din fericire eșuează, și literatură maghiară nu va fi văduvită de opera unui scriitor și poet de mare talent. Care nu încetează să se simtă fiul al pustei și să privească cu îngrijorare modernizarea, ce alterează esența poporului ei, ducându-l spre dispariție.

„E în joc viața unui întreg popor! Ce e de făcut”?


*Illyés Gyula – Poporul Pustelor, Editura de Stat Pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1957




Sus