Joi, 22 August 2019
Joi, 22 August 2019


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară: „Ghidul ipocriților” sau cum îți strecoară Péter Demény îndoiala în suflet

Biblioteca Româno-Maghiară: „Ghidul ipocriților” sau cum îți strecoară Péter Demény îndoiala în suflet


După ce în urmă cu câțiva ani buni Radu Paraschivescu a publicat „Ghidul nesimțitului”, o carte care abundă de ironie, sarcasm și umor fin, credeam că niciun alt text scris în aceeași linie nu îmi va mai plăcea la fel de mult. Întâmplarea a făcut să descopăr la Editura Cartea Românească un alt „ghid”. De data aceasta al ipocriților. Reticentă inițial, gândidu-mă că ideea nu e originală, am deschis totuși cartea scrisă de Péter Demény. Și bine am făcut!

 

                         Demény Péter și Mihaela Ursa. Foto: T. Koós Imola


Mi-a plăcut că autorul mărturisește din capul locului faptul că ideea i-a venit de la Paraschivescu. Un motiv să cred că el însuși nu e un ipocrit și merită citit. Am parcurs rapid sfaturile de „desăvârșire” pe care Péter Demény le dă amatorilor de ipocrizie. De altfel, nici nu îți trebuie prea mult timp pentru asta căci nu doar că e o carte subțirică, dar este și scrisă așa încât să-ți placă ce citești și să vrei să mergi mai departe pentru a-ți oferi un bun prilej de relaxare și hlizeală. Din când în când, te mai oprești totuși să scotocești prin minte după vreun prieten, coleg de birou sau partener de viață ipocrit pe care să ți-l fixezi ca exemplu. 

Dacă ești în schimb genul predispus la autoanaliză, mai tragi câte-o privire fugară la propriile vorbe și acțiuni pe care le-ai făcut într-unul din rolurile jucate de-a lungul existenței tale printre semeni – mai ales că, după cum bine concluzionează autorul, „toți suntem mai mult sau mai puțini ipocriți”.

 

Și chiar în concluzia aceasta stă cheia descifrării „Ghidului ipocriților” care, după ce mai întâi te amuză, reușește apoi să te pună pe gânduri. Încă de la primele pagini, autorul îți aruncă în față cu un adevăr pe care ai refuzat să-l vezi sau la care pur și simplu nu te-ai gândit. Astfel, Péter Demény îți spune fără menajamente că tu însuți ai fost măcar o dată în viață ipocrit, dar – ceea ce s-ar putea să ți se pară și mai dureros – oamenii dragi din viața ta au fost sau sunt cu siguranță ipocriți (măcar unii dintre ei!). Iar tu trebuie să accepți asta. 

                     

Nu te poți sustrage decât dacă vrei să mori naiv. Intrigat de acest adevăr frust, citești cu nesaț portretul unei mame sau al unui tată ipocrit și, când să te revolți la gândul meschinăriei unui părinte, ajungi la paginile în care ipocritul e de această dată fiul sau fiica. Brusc, revolta ți se temperează căci numai tu știi de câte ori ți-ai manifestat ipocrizia în familie. Și, tot citind, descoperi că ipocrizia domnește în jurul tău; de la frați și surori, la prieteni, vecini, amanți, colegi de birou sau șefi, toată lumea este sau poate fi ipocrită. Constant sau ocazional.

Deși amuzat, la final închizi cartea știind că, de acum înainte, totul în relațiile tale interumane s-a schimbat. După ce ai lecturat acest ghid, vei avea mereu în minte ideea că ceea ce ți se spune poate fi cinstit, dar poate fi și efuziunea lingușitoare a unui act de ipocrizie. Și ce-ți rămâne de făcut în acest caz? Poate doar să îți antrenezi un simț cu care să îi poți detecta pe cei pe care Péter Demény atât de bine îi ghidează către perfectare, pe cei care au făcut din ipocrizie un mod de viață și de care e indicat să te ferești. Nu de alta, dar excesul de ipocrizie dăunează grav sănătății.

 

 

 

 
 
 

 





Sus