Luni, 23 Septembrie 2019
Luni, 23 Septembrie 2019


Călimară / Iulia Picu: Băieții din strada Pál (A Pál utcai fiúk) versus Împăratul muștelor

Iulia Picu: Băieții din strada Pál (A Pál utcai fiúk) versus Împăratul muștelor

Oamenii citesc din două motive principale: pentru a se delecta și pentru a învăța ceva nou. Voi prezenta, ȋn continuare, câteva lucruri despre două romane care realizează ambele funcții. Este vorba despre Băieții din strada Pál al lui Molnár Ferenc si Împăratul muștelor, celebrul roman al lui William Golding.

Astfel, în primul caz, avem de-a face cu atmosfera relativ pașnică a Budapestei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, unde cea mai mare problemă a grupului de elevi plasați în centrul acțiunii este posibila pierdere a maidanului unde se joacă. Dar cealaltă situație înfățișează o perspectivă temporală cu mult mai sumbră, identificabilă cu perioada celui de-al doilea război mondial, întrucât în acest caz problema în jurul căreia gravitează toate evenimentele este însăși supraviețuirea.


Lecția fundamentală cu care rămânem după lectura celor două romane este aceea că Paradisul sau Infernul sunt, de fapt, în noi și că tot noi suntem aceia care avem puterea să decidem dacă un anumit loc este pentru noi Raiul sau Iadul. Cred că aici stă, în realitate, esența celor două opere. Se știe doar că un loc, oricare, nu este primitor sau ostil doar prin el însuși, ci că el devine așa datorită / din cauza atitudinii noastre față de el.

De pildă, ȋn Împăratul muștelor ni se arată cea mai sigură metodă de a transforma Paradisul promis ȋntr-un teribil Infern. Iar aceasta nu este alta decât lipsa cronică de comunicare. Prin faptul că nu sunt în stare să comunice, să-și asculte unul altuia opiniile, copiii își transformă norocul în nenorocire, faptele degenerând aproape insesizabil.

Tot astfel, în Băieții din strada Pál, dacă cele 2 grupuri n-ar fi fost atât de puternic influențate de simțul datoriei, conflictul dintre ei ar fi putut avea consecințe mult mai grave și ar fi putut transforma atmosfera totuși idilică în care trăiau copiii într-un iad grotesc. 


La fel în Împăratul muștelor, dacă ambele grupuri o doreau și dacă ar fi comunicat rațional, atunci se putea ca între ele să ia naștere un soi de colaborare care să ducă la salvarea tuturor, sau poate chiar ar fi reușit să redevină un singur grup sau să nu se separe defel, iar Raiul promis de natură să se închege și în sufletele băieților.

Un moment crucial ȋn desfășurarea acțiunilor romanului lui Golding și care face parte din suita evenimentelor care prefigurează groaznicul deznodământ al traiului pe insulă este, cu siguranță, cel al uciderii lui Simon. Tragismul morții sale vine tocmai din aceea că el este cel care venea să le aducă vestea cea bună că monstrul de care se temeau cu toții este, de fapt, un biet parașutist care și-a găsit sfârșitul chiar pe insula aceea. 


Exact ȋn acea clipă se desăvârșește metamorfoza coriștilor în fiara pentru care nimic nu mai contează decât să provoace cât mai multă suferință posibil: „Gloata o urmări imediat, alunecară pe stâncă, săriră pe fiară, se năpustiră asupra ei, țipară, o loviră, o mușcară și o sfârtecară. Nu se mai auzeau cuvinte, ci numai sfâșierea dinților și a ghearelor.” 


Cine sunt acesti „coristi”? Naratorul ȋi descrie ca fiind un grup de școlari, indubitabil mai bine organizați decât cei pe care îi cunoaște cititorul până la acel punct al romanului, care nu doar nu renunțaseră, încă, la haine, dar par să aibă o grijă deosebită față de ele. Interesant este și că acest grup trece de la a avea tot corpul învăluit la a avea doar fața ascunsă de vopsea. În prima situație ei par a-și asuma apartenența la un grup, fără a abandona propria identitate; în cea de a doua, ei sunt obligați să renunțe la cine erau pentru a fi acceptați de grup.

Momentul ȋn care ȋi cunoaștem pe cei din cor reprezintă ȋn aceeași măsură prima noastră întâlnire, ca cititori, cu ideea, ȋn jurul căreia este construită întreaga desfășurare a faptelor din roman, a unui posibil monstru care încearcă să-i vâneze pe copii. Altfel spus, se creionează posibilitatea existenței unui monstru cu mult înainte ca unul din cei mici să povestească un coșmar în care acesta i-ar fi apărut. 


Consider că fragmentul următor susține cele afirmate de mine: „Făptura păși din miraj, ajunse pe nisipul curat și ceilalți observară că aspectul ei întunecat nu se datora atât umbrelor, cât hainelor. Un grup de băieți mergând aproape la pas, în două șiruri paralele, și îmbrăcați în veșminte stranii și excentrice, iată cine era făptura.” 

Ironia supremă este că romanul lui Golding, care marșează puternic și în mod evident pe un individualism extrem, ne oferă un exemplu mult mai clar de pierdere a individualității, de „topire” a sinelui, în momentul în care cei din nou-formatul grup al lui Jack încep să-și vopsească fețele, acțiune care are scopul, pe lângă acela de a-i ajuta la vânătoare, și de a șterge orice urmă de voință personală, care ar putea să nu fie aceeași cu cea a șefului.



Cu toate acestea, nu trebuie să cădem în greșeala de a crede că toți membrii grupului condus de Boka (Băieții din strada Pál) au același comportament, fac mereu, în același timp, aceleași lucruri. Unitatea grupului lor provine, așa cum am amintit, din împărtășirea unor convingeri comune - legea nescrisă a camaraderiei - iar nu din adoptarea de către toți a unui comportament mimetic. 

În cazul Băieții din strada Pál îi cunoaștem pe cei din grupul lui Boka (personajele principale ale cărții, cu care lectorul va învăța să empatizeze) în timpul unei ore de chimie, în clasă. De aici putem observa foarte ușor omogenitatea grupului, ai cărui membri sunt plasați împreună pe scena acțiunii romanului încă din primul act, parcă pentru a se încuraja reciproc. Fiecare din ei știe să fie „primus inter pares” și se simte fericit că este așa. 


În contrast, Împăratul muștelor ni-i face cunoscuți pe copii unul câte unul, autorul dorind parcă să sublinieze și prin acest mic detaliu faptul că acolo pe insulă ei nu vor reuși, decât cu foarte puține și slabe excepții, să fie uniți și să lupte împreună pentru ca fiecare dintre ei să ajungă cu bine acasă.

Alt element care separă cele două povești este respectul, care în Băieții din strada Pál este la mare cinste, de orice formă ar fi el, chiar și respectul datorat dușmanului. De altfel, romanul lui Molnár îi prezintă pe membrii celor două grupuri aflate în dezacord ca fiind mai degrabă adversari, decât inamici. 

Lumea creată înÎmpăratul muștelor  este dominată de principiul că orice adversar este în primul rând un inamic. Iar insula izolată nu face decât să accentueze aceasta perceptie. Această subtilă diferență semantică sugerează, aici, că în clipa în care începem să privim cu ostilitate la diferențele pe care îl definesc pe celălalt orice posibilitate de a colabora în vederea atingerii unui anumit scop devine inexistentă.


În Băieții din strada Pál actorii știu să se organizeze după modelul societății adulților, implicând și responsabilitățile și pedepsele pentru nesatisfacerea acestora; în Împăratul muștelor băieții ar vrea să ia din lumea adulților doar părțile bune, drepturile, însă se știe de când există oameni pe pământ că acolo unde sunt doar drepturi și nicio obligație, mai devreme sau mai târziu se va dezlănțui haosul cu consecințe care pot ajunge chiar tragice.

Totuși, aventura ratată a copiilor fiind de-abia la început, se poate lesne observa că obiceiurile sau deprinderile pe care aceștia și le-au însușit în lumea civilizată, guvernată de adulți, sunt încă prezente în acțiunile lor. Despre Ralph se spune că „se opri și își trase ciorapii cu un gest automat, de parcă ar fi fost acasă, nu în junglă.” 

Consider că tot în acest punct își are locul următoarea precizare. Deși este adevărat că marea majoritate a aventurilor din cartea autorului maghiar se petrec în cadrul eminamente urban al Budapestei, există totuși o excepție de la acestă regulă generală. Grupul lui Ferenc Áts, cei zugrăviți la început ca personajele malefice prin excelență, au ca loc de întâlnire și de sfătuire o mică insuliță de pe teritoriul vast al Grădinii Botanice a orașului. Prin acest gest, Molnár îi plasează pe acești actori mai puțini civilizați ai cărții sale într-o zonă asemănătoare unei bucăți de natură în marea de beton înconjurătoare.

            

Am văzut în aceasta o posibilă trimitere la faptul că ei acționează mânați mai mult de instincte și nu de rațiune. Dar faptul că oaza de verdeață este o construcție artificială prefigurează faptul, susținut ulterior și de cele petrecute, că nici grupul cămășilor roșii nu dorește să le facă vreun rău celorlalți doar de dragul răului, fiind dimpotrivă, mânați în acțiunile lor de convingeri mult mai diplomatice decât vreunul din copiii din scenariul imaginat de William Golding.

Motivul care stă în opinia mea în spatele acestui paralelism este grila culturală comună tuturor oamenilor, care este responsabilă pentru faptul că de multe ori persoane care trăiesc în epoci și țări diferite ajung să gândească în mod asemănător într-o anumită privință. 










Sus