Duminică, 16 Iunie 2019
Duminică, 16 Iunie 2019


Călimară / Veteranul Háry János între femei și ghiulele

Veteranul Háry János între femei și ghiulele

Lexiconul etnografic maghiar include un termen inedit, care lipsește din lucrările de referință similare în alte limbi: „hariada". El definește totalitatea aventurilor imposibile și absurde povestite pe un ton glumeț de veteranul Háry János la un pahar de vin, aprobate prin câte un strănut de ascultători.

Bătrâna cătană care a slujit în armata „chezaro-crăiască" pe vremea împăratului Francisc I descinde din străvechiul soldat fanfaron (Miles Gloriosus) al lui Plaut. El a căpătat chip și voce pentru prima oară într-o poezie epică a lui Garay János, „Az obsitos" (Soldatul lăsat la vatră, 1843). Istoricii literari polemizează în continuare și încă n-au decis dacă bătrânul infanterist care se dădea drept husar a existat în realitate sau a fost modelat după Skultéty László, un stegar legendar din oastea austriacă.

„Aventurile" existente, relatate de snoavele populare, au fost reluate și completate de profesorul și muzeograful Haugh Béla. Ele au format cuprinsul romanului „Isprăviile eroice ale viteazului Háry János" (Vitéz Háry János hőstettei, 1914).



După Primul Război Mondial, marele compozitor Kodály Zoltán, împreună cu libretiștii Paulini Béla și Harsányi Zsolt, au creat opera „Háry János", prezentată în 16 octombrie 1926, bazată în principal pe prelucrarea unor cântece populare maghiare.

Háry János este eroul care a știut să-și iubească fără limite, total dezinteresat, patria și femeia.


                                                                                      ***
                     Haugh Béla:

                                              Isprăvile lui Háry János (1914)
                                                         
                                                                         X.
                                                 
                                                      Cum m-a nimerit ghiuleaua



În aerul taberei din Gyõr plutea mirosul de praf de pușcă. Când am ajuns acolo, deja terminaseră pregătirile pentru întâmpinarea lui Napoleon. Ce-i drept, erau viteji destui; în ciuda acestui fapt, m-au primit cu dragă inimă, deoarece aveau mare nevoie de feciori vânjoși ca mine. Cel puțin așa s-a exprimat domnul căpitan în fața căruia m-am prezentat.

Întâi m-a luat la întrebări ca să afle la ce mă pricep. Păi, și i-am înșirat: sunt în stare să prind lupul cât încă suflă, să smulg copacii din rădăcini, să ademenesc stelele de pe cer, să-l ajung din urmă pe iepurele talpă-iute și altele asemenea. Dom' căpitan m-a aprobat, apoi a clătinat din cap și a declarat că toate-s bune și frumoase, dar înainte de toate vrea să afle dacă mă pricep la cai? Știu să călăresc?

Mai că mi-a sărit muștarul, când am auzit ce și-a permis să mă întrebe! Pe mine, pe viteazul Háry János! Dar n-aveam de ce să mă burzuluiesc, dacă doream să fiu acceptat în rândul disciplinat al soldaților.

Dacă știu? am răspuns. Apoi cum să nu știu, cât timp am fost companionul de călărie al domnișoarei contese Ypsilon, de dragul căreia m-am înrolat în armată?

Cât timp l-am lămurit, un husar de rând a adus un armăsar bălan, bidiviul comandantului, în spinarea căruia niciodată n-a stat vreun alt om, pentru că nu l-a îngăduit pe niciunul. L-am întrebat pe dom' căpitan dacă am voie să-l încalec? Comandantul a răspuns că el nu mă sfătuiește s-o fac, dar dacă a văzut că țin atât de mult să mă avânt pe cal, în cele din urmă și-a dat acordul.

Cât să zici pește, m-am săltat în spinarea armăsarului și l-am smucit de frâu. Totul s-a întâmplat atât de repede, încât calul nici n-a realizat ce se întâmplă; dar când m-a simțit că-s în spate, s-a cabrat dintr-odată și a încercat să mă scuture. Însă de această dată își găsise nașul. I-am strâns coastele cu genunchii, de se auzea cum pocnesc oasele; iar cu degetul gros i-am trăznit o castană tocmai în creștet, de-a fost nevoit să se sprijine în toate cele patru picioare ca să nu pice grămadă.

S-a minunat căpitanul și toată oștirea dimprejur, deoarece se adunaseră cu toții ca la spectacol să-mi admire vitejia.

Ci bidiviul, când și-a recăpătat puterea, s-a ridicat din nou în două picioare și a încercat tot ce-a putut ca să mă arunce jos. L-am lăsat o vreme să se joace, dar când m-am plictisit de prea multa vânzoleală, i-am tras o palmă pe obrazul drept de aproape că i-am strivit căpățâna. Asta-i nimic!

După ce-a încasat teribila palmă, a început să se rotească și se învârtea atât de iute, încât ce-i care au văzut faza au povestit că nici nu vedeau ce se întâmplă.

Se răsucea iute ca fusul, iar eu îi strângeam pieptul cu putere. Într-un sfârșit, a amețit și s-a oprit țeapăn cu toate picioarele înfipte în pământ. Și-a lăsat capul să cadă și și-a privit stăpânul cu tristețe, care nu l-a căinat, ci l-a apostrofat mulțumit:

  Așa-ți trebuie, năbădăiosule! Uite că ți-ai aflat nașul!
Chiar și l-a găsit! a repetat oștirea și m-au privit cu multă stimă, ca pe unul care reușise să-l îmblânzească pe nărăvașul comandantului.

E sigur că niciodată nu și-a mai făcut de cap. La fel de adevărat e că nimeni altcineva nu i s-a urcat în spinare, deoarece căpitanul mi l-a dăruit și, călare pe el, am luptat în toate bătăliile.

Dar, înainte de toate, am coborât de pe cal, m-am prezentat în fața căpitanului și i-am raportat că am terminat demonstrația menită să arate cât mă pricep la călărie.

Am bătut palma, ofițerul m-a încorporat de dată și a rânduit să-i stau alături ca aghiotant.

Abia s-au întâmplat toate acestea că în tabără a început agitația. Oamenii strigau că vin francezii. De pretutindeni, s-a auzit zăngănitul armelor, bubuitul tunurilor, șuierul săbiilor, tropotitul copitelor. Căpitanul meu și eu am stat liniștiți, în vreme ce lumea alerga încolo și încoace, deși încă nimeni nu zărise vreun francez. Comandantul s-a răsucit spre mine și a ordonat:

Măi Jancsi, te-ai lăudat că ai niște ochi ce văd până în adâncul oceanului. Urcă repede în vârful crăcanei de la fântână și vezi unde se află inamicul.

Ca un bun soldat, m-am supus pe dată și într-un minut m-am cocoțat sus pe cumpănă, de unde mi-am rotit ochii precum Iencea Sibiencea în vârful steiului. N-a trebuit să-mi încordez privirea, am remarcat imediat că oastea inamică se mișcă undeva la o distanță de douăzeci-treizeci de mile. L-am informat pe căpitan unde stă amplasată artileria, unde așteaptă cavaleria și, dacă nu mă înșel cumva, câte medalii poartă Napoleon prinse-n piept.

Cât timp am cumpănit, am arătat și am explicat, dintr-odată m-am prins cu amândouă brațele de pântec. Ceva cumplit mă izbise fără veste, mai să mă arunce din vârful stâlpului. Ce se întâmplase? Când mi-am luat mâinile de pe burtă, în palme mi-a apărut ceva rotund. Era fierbinte ca jăratecul și de dimensiunea unui bostan. L-am examinat bine și bine am văzut că-i o bombă. O veritabilă ghiulea. Cu ea mi-au tras una în foale. Pe nepusă masă, m-am speriat un pic, deoarece mi-a trecut prin cap gândul că bombele explodează și l-ar putea ucide pe iubitul meu căpitan. Am apucat ghiuleaua și am aruncat-o degrabă în ghizdul fântânii, astfel încât să se izbească de fund și să-i piară cheful de a scoate capul. A și explodat, a tras o bubuitură de-a desfundat până și urechile surzilor.

La auzul bubuiturii, s-a produs o mare tulburare în rândul trupelor. Cineva a strigat: ne atacă francezii! Și viteaza oaste ungurească s-a tulburat într-atât încât și-au pierdut cu toții capul și, companie după companie, au luat-o la fugă. Goneau ca iepurii. Doar noi doi am rămas neclintiți, eu și căpitanul meu. Am strigat din răsputeri, stați! Degeaba. Fugeau înghițind pământul.

Între timp, a apărut și infanteria franceză. S-a lansat într-un atac la baionetă și a ajuns la o depărtare de circa o sută de pași. Când m-au zărit, au început să dea din mâini, probabil că arătau, uite-l pe cel care a prins ghiuleaua cu pântecul.

Iată-l deci! Mi-am scos sabia și i-am amenințat pe francezi că dacă îndrăznesc să se apropie mai mult vor da de necaz. Li s-a înmuiat curajul deîndată. Au renunțat la tempo-ul de asalt și au pornit să ne urmărească la pas. Pe noi, adică toată armata ungurească.

Căpitanul continua să-i suduie pe fugari și-i îndemna să se oprească, dar n-avea cu cine să se înțeleagă. Ce să facem, am început și noi să ne retragem agale. Eu goneam în urma căpitanului ca nu cumva să-l nimerească vreun glonte în spate. Pentru că în jurul nostru zburau, roiau, bâzâiau gloanțele ca muștele. Din când în când, ca un bondar bondoc, trecea zumzăind și câte o ghiulea.

Am fost nevoit să-i ameninț cu sabia de mai multe ori pe francezii porniți la atac. La un moment dat, i-am pierdut din vedere, pesemne că obosiseră să ne tot gonească. Însă vă pot descrie felul măreț în care noi doi asiguram retragerea oștirii noastre către Komárom. Nu vă puteți închipui cât de frumos și de ordonat fugeam.

(Povestea anterioară respectiv următoarea în numărul 53,55, Prăvălia culturală - http://pravaliaculturala.ro/template1.php?aa=2015&ll=1&menu=3)





----------------------------------
Traducere de Franciscus Georgius








Sus