Marţi, 23 Octombrie 2018
Marţi, 23 Octombrie 2018


Călimară / Cristian Sandache: Un geniu pe nume Petőfi Sándor

Cristian Sandache: Un geniu pe nume Petőfi Sándor

Petöfi disprețuiește pe oricine își vinde conștiința, pentru că el crede că atâta vreme cât omul are o convingere statornică în dreptatea cauzei sale, orice compromis fundamental este de neiertat. Imaginea gorunului care piere în cele din urmă secerat de către viforul dușman, (dar cu toate acestea își menține chiar și în moarte verticalitatea) aparține vastului filon popular și impresionează prin forța sugestiei sale. 

Poetul reușește să-i confere însă o muzicalitate superioară , în sensul unei etici impunătoare. Imaginile petöfiene sunt adesea simple și puternice, extrem de sugestive, iar frazele sunt lapidare și totuși pătrunzătoare, ca niște incizii ce rănesc și eliberează. Există în scrisul lui Petőfi personaje care (deși provin din medii paupere- ca și poetul) sunt înzestrate cu mari virtuți intelectuale și etice, reușind astfel să capteze interesul unor exponenți ai categoriilor sociale elitiste. 

E cazul eroului din vastul poem ”Apostolul„ (de pildă), un copil cu origini obscure care devine un strălucit învățător și un om al cărui caracter genera respectul și admirația aproape unanime ale compatrioților, motive pentru care fiica unui nobil se va îndrăgosti de el și nu va ezita să i se dăruiască, întrucât văzuse dincolo de aparențele modeste ale statutului său social  văpaia sacră a unui caracter rar, dătător de lumină...    

         

Petőfi a dorit să ilustreze prin acest bărbat, calitățile pe care sufletul maghiar le avea (indiscutabile de altfel!): demnitatea, puterea de a iubi, consecvența slujirii unui ideal, dragostea pentru neamul din care provine. În momente istorice dificile pentru o colectivitate, se ivesc exponenți străluciți din rândul acesteia, care reușesc să sintetizeze prin personalitatea și creațiile lor- tot ceea ce are mai bun și mai peren respectiva colectivitate, salvând-o astfel, de la uitare.. 

Poate că niciun alt poet maghiar nu a reușit să schițeze mai plastic și mai emoționant, singurătatea geografico-sufletească a maghiarimii, sentimentul de cădere sub ghilotina destinului crud și totodată, convertirea înfrângerii efective, în triumf moral. 

Maghiarul simbolic al lui Petőfi este un luptător cu pletele curgându-i pe umeri, fruntea încordată, sfidând furtuna unei istorii care dorește să-l strivească sub tăvălugul ei de taifun. Înconjurat de vecinătăți ostile, el nu se poate baza decât pe sine și pe susținerea morală a Dunării și a Munților Carpați  aceștia din urmă fiind un fel de obsesie mitologică a reprezentărilor imagistice ungurești. E o expresie a unui patriotism dus la extrem, desenat cu patimă și numeroase exagerări, dar nu ar trebui să ne mirăm prea mult, pentru că Petőfi nu se dorea a fi nici istoric, nici echidistant analist al realității, ci, un fel de Tirteu maghiar, aflat în primele rânduri ale războiului pe care poporul său îl ducea împotriva tuturor acelora, care păreau a-i amenința identitatea și expansiunea.

Maghiarul excepțional din scrierile lui Petöfi este și eroul din poemul ”Ianoș Viteazul”, cu întreaga cohortă de colaboratori și multele scene de eroism- alte argumente pentru ca poetul să conchidă că poporul maghiar- era unul cu adevărat excepțional, căruia Dumnezeu îi insuflase (încă de la originile sale) calități de supraviețuire și reușită. 

Romantismul frenetic străbate toate imaginile lirismului petöfian, ca un fluid nemuritor, ca o descărcare de energii pozitive, fără de care totul nu ar fi decât o alcătuire de elemente fără viață și fără rost, ca într-o natură statică, lipsită de sensurile adânci ale devenirii. Istoria poporului maghiar este pentru Petöfi Sándor un perpetuu cântec triumfător, dar în egală măsură și un bocet macabru, o incantație magică- prin care sufletul națiunii se redescoperă, se redefinește, se remodelează și apoi înflorește deplin, într-o superbă explozie aurorală.

Charisma omului-Petőfi a fost la fel de mare ca și fascinația pe care versurile sale au exercitat-o asupra cititorilor și se poate spune că de un asemenea destin au parte doar creatorii cu adevărat exponențiali pentru specificul poporului din rândurile căruia s-au ivit. 

Pentru a-ți dori să te implici total în lupta pentru libertate a națiunii tale, riscând chiar sacrificiul propriei tale vieți- îți trebuie mai mult decât o conștiință de patriot, ci, un suflet rar și o înțelegere superioară a fenomenului istoric, iar Istoria însăși o privești asemenea unui oficiant religios, care se pătrunde de esența divină a unor formule etico-sufletești, fără de care te-ai simți pentru totdeauna, orfan sau incomplet.. 

Petőfi aparținea acelei familii de creatori-eroi, care nu mai făceau nici o deosebire între creația lor și istorie, identificându-se cu însăși curgerea implacabilă a acesteia din urmă...

Cuvântările sale i-au electrizat compatrioții, iar poeziile pe care le-a creat în acele zile decisive de martie (care au marcat începutul luptei revoluționare maghiare împotriva dominației habsburgice) pot fi considerate manifeste unice, prin care se dădea expresie aspirațiilor unei națiuni descătușate... 

Petőfi era neverosimil de tânăr, dar se maturizase pe neașteptate, pentru că intelectualii patrioți de o asemenea factură, pot fi considerați și niște bătrâni înțelepți avant la lettre, care poartă în cugetele lor, amintirile și experiențele imemoriale ale poporului căruia îi aparțin. Imaginea sa de efeb zvelt, cu mustața accentuată, de cărbune, cu privirile aprinse de un dor incandescent, s-a fixat pentru totdeauna în memoria maghiarimii, iar muzicalitatea aparte a poeziilor pe care le-a creat (indiferent de lungimea acestora) pare și ea un fragment dintr-un dans popular unguresc inconfundabil, cu amestecul său de patimă și resemnare adâncă...

Petőfi a simbolizat tinerețea regeneratoare a poporului maghiar, geniul său creator în cea mai impresionantă personalizare pe care-o putea oferi , pe fundalul romantismului european. 



 




Sus