Vineri, 19 Ianuarie 2018
Vineri, 19 Ianuarie 2018


Călimară / Biblioteca Româno – Maghiară: „Trandafirul galben” de Jókai Mór și harul primit de scriitor

„Trandafirul galben” de Jókai Mór și harul primit de scriitor


Jókai Mór ne prezintă o zbuciumată poveste de dragoste cu final nefericit (dar nu tragic), plasată de autor pe întinsele câmpii ale Hortobágy-ului, despre care voi da câteva informații după ce-i vom cunoaște pe cei doi protagniști ai romanului, Klára și Sándor.

Klára pare venită de nicăieri, „despre ea nu știa nimeni de unde o avea bătrânul cârciumar, căci nu era însurat. A uitat-o pe acolo cineva, așa că a ținut-o și a crescut-o până s-a făcut ca o floare minunată.”

Probabil o floare la fel de minunată ca trandafirul galben, singurul de această culoare de pe tot întinsul Hortobágy-ului. „Minunat trandafir, înflorește toată vara, începe pe la Rusalii și până toamna târziu mai are boboci. Are o floare galbenă ca aurul, iar mirosul lui seamănă mai degrabă cu aroma vinului de muscat decât cu mirosul trandafirului. Mulți dintre cei care au mirosit floarea și-au pierdut mințile!”

Klára are un păr frumos, care n-avea nevoie să fie spălat cu zeamă de gutui, cum făceau celelalte fete. Nici nu se fardează frumoasa fată. Iubitului ei, Sándor, nu-i place să-i vadă fața acoperită cu „vopsele din Viena”. Chiar își previne iubita să nu mintă. În caz contrar, îi spune: „Dar dacă o să-mi spui minciuni, te voi judeca la fel ca și când ți-ai pune pe obrazul tău curat vopsele din Viena.”

Decsi Sándor e suspicios cu femeile. Crede că oricare femeie e capabilă să înșele, să spună minciuni. E de părere că „Slabă e femeia, n-are altă armă decât iscusința minciunii. Pentru o fată minciunile sunt ca picioarele pentru iepuri sau aripile pentru păsări.”

Totuși, Sándor apreciază mai mult decât orice altceva adevărul. „…fetei nu-i fac vreo supărare, dacă spune adevărul, nici cu un cuvânt urât, nici cu vreo privire piezișă.”

Fiind mai tot timpul plecat pe întinsele câmpii ale Ungariei, are destule motive să fie gelos. A venit momentul să amintesc că Hortobágy este un ținut de 82 mii de hectare de ierburi și multă apă, aflat sub protecție internațională. La fel ca în zonele deșertice, și aici apare cunoscutul efect al mirajului. Simbolul Parcului Național Hortobágy este cocorul. Momentul din luna octombrie când aceste păsări părăsesc Ungaria pentru locuri mai calde e un spectacol pe care cei care l-au văzut nu-l mai pot uita. 

Din povestirea lui Jókai Mór mai aflu că în câmpia Hortobágy nu era același lucru să fii herghelegiu, porcar sau văcar. „Văcarul are de-a face cu niște vite înțelepte și pașnice. Așa că el nu se așează nici măcar când bea lângă porcari sau herghelegii. […] Cu alte cuvinte, văcarul este aristocratul pustei.”

Iubirea dintre el și ea e pătimașă. Ea face orice pentru a-l păstra pe el aproape, chiar administrarea unei fierturi din plante menită a-i crește afecțiunea. Klára încearcă metoda aceasta „farmaceutică”, dar greșește dozajul și Sandor e otrăvit. Efectele otrăvirii sunt clare: „Avea buzele strânse, gâtul încordat, pieptul lui se mișca repede, șuierând, mijlocul îi era îndoit de spate. Ochii săi erau larg deschiși, strălucind într-o lumină de foc și demență.”

Interesant e și primul ajutor pe care-l primește cel aflat în pericol de moarte în astfel de cazuri. I se dă să bea multă cafea, pe cap i se pune gheață, pe burtă făină de muștar. 

         

În final, Sándor se face bine, și continuă să călătorească prin Hortobágy. Doarme sub cerul liber, unde „ pernă îi este pusta, mândră și nesfârșită, pătură îi e tot cerul înstelat. E noapte de-a binelea. Dar Pământul, ca un copil rău, neastâmpărat, nu vrea să doarmă. Nu poate încă să doarmă. Se aud tot felul de zgomote. Și toate sunt tainice.”

Decsi Sándor iese învingător în lupta cu un alt pretendent la mâna frumoasei Klára, cea care are „părul negru, [...] împletit într-o coadă la spate și legat cu o fundiță galbenă, [cu] buclele [...] naturale [și care] nu avea nevoie să-și spele părul cu zeamă de gutui, cum făceau celelalte fete”.

Dar ce folos pentru fată, pentru că flăcăul neînfricat pleacă. „Fata privi după flăcăul a cărui siluetă dispărea în vijelie.[…]se estompa însă din ce în ce mai mult, până când nu se mai văzu deloc. Și poate că nici nu l-a mai văzut vreodată!”

Așa se termină încă una din nenumăratele povești de dragoste aparținând literaturii lumii. Adrian Păunescu spunea: „Două lucruri sunt imposibile: a vedea cu ochii pe Dumnezeu și a povesti dragostea.”

Nu știu dacă Jókai Mór l-a văzut pe Dumnezeu cu ochii, dar e clar că a povesti dragostea a fost un har pe care l-a primit de la Acela pe care nu-L vezi cu ochii…

























Sus