Luni, 12 Noiembrie 2018
Luni, 12 Noiembrie 2018


Călimară / Ostrovul Vrăjitoarelor de pe Tisa

Dacă o iei în josul Tisei pe la Seghedin (Szeged,Ungaria), de la Memorialul Marii Indundații spre dreapta, și treci de clinicile Facultății de Medicină, ajungi la Institutul de Patologie.

O clădire modernă, cu personalitate sobră. Are pe dinafară un aer între morgă și aeroport.

Din fața acestei clădiri care, oricât de optimist ai fi, te duce pentru o clipă cu gândul la moarte, privind spre râu, dincolo de dig, se întinde în zona inundabilă a Tisei o limbă de pământ împădurit, numită impropriu „insulă”. Insula Vrăjitoarelor Boszorkány-sziget.

Nu crede nimeni că aici locuiește Muma Pădurii ori că acest mal e tărâmul pe care poposesc din zbor Cotoroanțele pe mături.

Nici măcar cu morga cea nouă n-are legătură de sens. Denumirea țărmului e legată de un fapt istoric: la 23 iulie 1728, are loc aici una dintre ultimele răbufniri ale unui ritual medieval cu atât mai cutremurător, cu cât se săvârșea în numele principiului creștin. În pădurea de pe malul Tisei au avut loc printre ultimele arderi pe rug ale vrăjitoarelor, din Europa.
                                                                          


Arderea pe rug devine pedeapsă „oficială” pentru prima oară în 1197, când regele Pedro de Aragon asimilează erezia cu crima de lezmajestate, pasibilă de pedeapsa cu moartea prin foc. Însă arderea pe rug a rămas în primul rând în mentalul european ca osânda capitală aplicată vrăjitoarelor, în spiritul instituției catolice a Inchiziției. În Imperiu și în Ungaria, vrăjitoarele au fost demascate și pedepsite astfel timp de peste două secole.

Dar înainte să coborâm în crângul misterios de pe mal, să ne uităm un pic prin istoria Facultății de Medicină, nu se poate să nu găsim ceva interesant.

Institutul de Patologie al Facultății de Medicină din Seghedin (Szeged,Ungaria) a ajuns aici în 1921, când, după împărțirea de la Trianon, universitatea de limbă maghiară de la Cluj se mută în orașul de pe Tisa. La nou înființata universitate seghedineană vine și Miskolczy Dezső.



Strămoșii acestui reputat cadru universitar și medic psihiatru sunt unguri din orașul Baja. După studii medicale strălucite la Budapesta și în străinătate ajunge, în 1930, la Clinica de psihiatrie și boli nervoase din Seghedin. Când, în 1940, după Dictatul de la Viena, Universitatea din Szeged pleacă din nou la Cluj, profesorul Miskolczy preia conducerea Clinicii universitare de psihiatrie din acel oraș. Iar în 1945, când Facultatea de medicină de limbă maghiară se mută de la Cluj la Târgu Mureș, Miskolczy Dezső preferă să o urmeze și să își continue cercetările și activitatea în orașul rămas în România și nu să se întoarcă la Seghedin.

Va reveni totuși în Ungaria, la Budapesta, în 1964, ca șef al catedrei de neurologie, după 25 de ani petrecuți în Transilvania, în slujba învățământului medical psihiatric și a pacienților „nervoși", români și unguri. Pentru activitatea sa, este ales membru al Academiei Române. Încetează din viață la Budapesta, în 1978.

Dar ce am și vrut, de fapt, să vă spun despre acest prestigios om de știință maghiar? El se căsătorește în 1931 cu fiica primarului din Baja, pe numele ei Borbíró Márta Klára. Au împreună doi copii, dar după nici 10 ani divorțează, iar Márta Klára va deveni soția lui Szent-Györgyi Albert, medic și profesor în Seghedin, distins cu premiul Nobel pentru descoperirea vitaminei C. (Facultatea de medicină poartă numele lui).



Dacă ați putut urmări până aici, citiți mai departe: doctorul psihiatru Miskolczy se căsătorește pentru a doua oară, în 1946, cu văduva grofului Toldalaghy József din Târgu Mureș, ce purtase numele de fată Béldi Zsuzsanna.

Părinții acestei doamne se trăgeau din vechi familii nobile ardelene. Mama, baroneasa Wesselényi Pálma, era strănepoata lui Wesselényi Miklós, nobilul rămas în istorie pentru vederile sale progresiste cu privire la abolirea iobăgiei, imortalizat într-un grup statuar aflat de peste 100 de ani în piața Iuliu Maniu din Zalău..





Așaaaa…. Această poveste le-o spuneam în grabă alor mei în, timp ce coboram spre Insula Vrăjitoarelor.

Cu această a doua soție, profesorul și medicul de care vă tot vorbesc, are un băiat: Miskolczy Ambrus. Care nu e altul decât șeful (deja pensionar) al Catedrei de Limba și Literatura Română a Universității Eötvös Loránd din Budapesta. Și pentru că mai avem de mers câțiva metri până în hățișul în care au ars pe ruguri ultimele vrăjitoare din Seghedin, fac repede o socoteală scurtă: istoricul maghiar prof. univ. dr. Miskolczy Ambrus a fost al nouălea șef al catedrei de română din capitala Ungariei, de la înființarea acesteia, în 1862. A fost absolvent chiar al Universității budapestane, a terminat aici istorie și franceză, și a urmat la conducerea catedrei de română după greco-catolicii Alexandru Roman, Ion Ciocan, Iosif Siegescu, după italianul Carlo Tagliavini, după profesorii Tamás (Trebl) Lajos, Gáldi (Göbl) László, Domokos Sámuel și Nagy Béla. Atât!



Doisprezece oameni vii au ars pe ruguri în acea zi de 23 iulie 1728, în crângul de pe malul Tisei. Înainte de supliciul final, cei găsiți vinovați de erezie și vrăjitorie erau supuși unor probe incriminatorii: proba apei și proba cântarului. Dacă acuzații se dovedeau a fi mai ușori decât păreau cu ochiul liber, acest lucru era un argument sigur că sunt malefici – așa spune și manualul destinat vânătorilor de vrăjitoare de acum peste 500 de ani.

Legende urbane de pe net spun că pe Insula Vrăjitoarelor, în jurul datei din luna în care s-a întâmplat oribila înscenare criminală, se aud suspine și gemete. Așa e! Copacii bâtrâni, scorburoși, cu trunchiuri și ramuri mâncate de putregai, pe care doar scoarța le mai ține vertical, și peste care s-au năpustit arbusti tineri și sălcii grăbite să se încolăcească peste tot, scot la adierile vântului sunete care amintesc de niște vaiete.

Altfel, nimic nu amintește aici de arderea vrăjitoarelor: adolescenți gonesc cu bicicletele pe cărările înguste, ici-colo se văd urme de foc, probabil pescarii și-or fi încropit un ospăț cu pește fript, rațe sălbatice meditează împăcate pe fășia îngustă de nisip fin de la malul râului… Câteva gropi largi, a căror existență nu ne-o putem explica, păstrează umezeala ultimei inundații a Tisei, din primăvară. Dăm la o parte stratul de mâl rece și lipicios și sub el sunt mii și mii de cochilii minuscule de melci.

Din loc în loc, crengi uscate sunt îngrămădite într-un fel de ruguri care parcă așteaptă o scânteie să se aprindă. Dar sigura scânteie e cea a soarelui care își prelinge lumina spre apus. E aproape 8 seara, sfârșit de iulie. Peste Insula Vrăjitoarelor se lasă amurgul.
                                                                               
Dintre victimele obscurantismului de acum două sute de ani, istoria a păstrat numele unei moașe din Macău (Makó,Ungaria), soția unui Kökény, pe numele ei de fată Nagy Anna. Era o muiere rea și gâlcevitoare, deși probabil pricepută în meseria ei.

Din cauze pe care nu le mai putem ști, la un moment dat neajunsurile din jur au început să se spargă în capul bietei moașe care s-a văzut țap ispășitor pentru seceta și foametea care bântuiau în acel an, pentru femeile sterpe, pentru grindină și inundații, pentru moartea copiilor și pentru molimele ce se abăteau asupra locuitorilor. Imediat a fost suspectată de a fi vrăjitoare.

A fost supusă la „proba apei” și aruncată în Mureș aici, în dreptul orașului din care vă scriu și care pe românește se cheamă Macău, iar oficial Makó. Moașa Anna nu s-a înecat, apa a aruncat-o afară, dovadă clară că era vrăjitoare. Dar asta era în 1726, poate atunci a scăpat numai cu atât! A fost expulzată din Macău și s-a mutat la Seghedin.

Adevărul e că după eliberarea Seghedinului de sub ocupația turcească, la 1687, viața oamenilor de pe aceste meleaguri nu era de loc ușoară. Sărăcie și oameni fără căpătâi, sălbăticie și învălmășeală. Dau buzna pe malurile Tisei tot felul de băjenari sosiți de prin alte locuri: sârbi, croați, nemți, ardeleni care tot timpul găseau motive să se sfădească. Și erau suspecți, cum sunt de obicei intrușii.

În plus, visteria crăiască se dovedea a fi o gură la fel de nesătulă ca cea a Sublimei Porți: lumea, oricum sărăcită, era pusă și la corvoadă și plăți pentru împărat. În plus, noul episcop de Cenad (Csanád), groful Nádasdy László, nu ținea seama de privilegiile orașului și strângea cu ușa populația ca să-și plătească cu mic, cu mare, zeciuiala.

În 1713 a venit mare Tisa și mulți au rămas fără acoperiș și muritori de foame. Peste un an, în oraș e zaveră și prostimea atacă primăria. În anii următori, seceta pârjolește recoltele, pentru popi e clar că a venit vremea ca vinovații să ispășească pentru toate calamitățile pe care Dumnezeu le trimite pentru păcatele orașului.

Dar cine să fie vinovații? Biserica și oficialitățile îi caută și îi găsește! Pentru readucerea echilibrului și a bunăstării în orașul de pe Tisa, sunt găsiți și condamnați de grabă 18 păcătoși eretici. Aproape toți trecuți de tinerețe, aproape toți venetici; unii cerșetori, dar printre condamnați găsim și o pereche de oameni foarte avuți.



Sunt prinși și judecați laolată, fiind considerați o confrerie, o armată malefică, ce cu bună știință face rău folosindu-se de Cel Rău. Exact 12 dintre acuzați au fost găsiți vinovați de vrăjitorie și de pact cu forțe întunecate. Iată-i pe nefericiți, bărbați și femei, după numele și acuzațiile ce li s-au adus: Rózsa Dániel, născut la Martonos, de 82 de ani, printre cei mai avuți seghedineni, e judecat ca fiind căpitanul vrăjitoarelor. Nevasta lui, Széll Zsuzsanna, despre care scrie sentința că era paharnicul în oastea vrăjitoarelor.

Katona Ferenc, 60 de ani, el e considerat stegarul oastei. Borbola Ferenc, din Kecskemét, vrăjitor-locotenent. Kovács Pál, din Pétervásár, vătaful cerșetorilor. Nagy Anna, măritată mai întâi cu Kökény András, apoi cu Giliczó János, mâna dreaptă a lui Rózsa.



A ajuns la Seghedin de la Macău, și la Macău, din județul Bichiș (Békés). Jancsó Szanda Katalin, era venită din județul Heves și era vindecătoare. Tóth Erzsébet, văduva lui Danyi János, cea mai tânără vrăjitoare, avea 27 de ani. Dancsó János, din județul Heves, cerșetor. Dancsó Hisen Borbála, din Árokszállás, 65 de ani, își făcea veacul printre calicii bisericii. Koncz Sára, nevasta lui Végh István, 29 de ani, a mărturisit că e însărcinată, dar nu i-a folosit la nimic. Văduva lui Horváth Mátyás, Örzse, poreclită și Bogadus-ănoaia, era venită din Ardeal, în lada ei a fost descoperită sfânta anafură, pe care acești ucenici ai răului au necinstit-o folosind-o la vrăji de legare a ploii.

Acuzația principală era deci că această organizație de vrăjitori a legat ploaia într-un sac și a vândut-o turcilor păgâni, pentru șapte ani! Despre ce s-a întâmplat în acea zi de iulie, pe Ostrovul Vrăjitoarelor din josul Tisei, la Seghedin, n-aș scrie! E grotesc și nu e țelul meu să prezint un film de groază. Și apoi, nu vreau să mergeți înspăimântați pe Insula Vrăjitoarelor.

Oricum, în ungurește, tema are o bibliografie ofertantă iar netul e plin cu tot felul de povești: Kiss András: Boszorkányok, kuruzslók, szalmakoszorús paráznák Bukarest, 1998; Banner János: A szegedi boszorkányok Szeged, 192;Árva János: Boszorkányperek Csanád vármegyében Makó, 1927; Oltvai Ferenc: Újabb adatok kerültek elõ a szegedi boszorkányokról Délmagyarország, 1957. július 7.

Destul că aceste crude și inutile execuții au ajuns la urechile imperiale și, în 1755, Maria Tereza interzice vânătoarea de vrăjitoare în toată monarhia.

                                                                        

Azi, Ostrovul Vrăjitoarelor din Seghedin încearcă să devină un brand, nu cu prea mult succes. Insula e azi doar un țărm cu arbori bătrâni, neatins de ambiția asfaltată a civilizației, pe care, din când în când, diferite organizații de tineri (dacă nu mă înșel, unele de extremă dreaptă) îl curăță de peturi și alte deșeuri. Ca măcar așa, în aparență, să fie curat!





Sus