Duminică, 21 Iulie 2019
Duminică, 21 Iulie 2019


Călimară / Biblioteca Româno – Maghiară: Despre Szabó Dezső și Legenda funiei (A kötél legendája)

Biblioteca Româno – Maghiară: Despre Szabó Dezső și Legenda funiei (A kötél legendája)

Scriitorul Szabó Dezsó se remarcă în perioada începutului de secol XX ca un scriitor dedicat tematicilor sociale, în egală măsură idealist și revoluționar. Născut în 1870, la Cluj, într-o familie numeroasă (a fost al zecelea copil al unei familii de funcționari), absolvă Gimnaziul Reformat din localitatea natală în 1899, iar apoi studiază limbile maghiară și franceză la Universitatea din Budapesta. 

Între 1906 și 1918, predă la mai multe școli din Budapesta, Oradea, Odorheiu Secuiesc, Sümeg, 
Uzhhorod, Löwen. Arthur Koestler, elevul său, își amintește că “timid, vorbind încet, cu o minte cumva absentă, ne-a povestit despre un subiect mai îndepărtat decât luna: viața de zi cu zi a muncitorilor agricoli de la țară”. 

Devorat de preocupări revoluționare, militează pentru o reevaluare a rolului țăranului maghiar în clădirea unei națiuni ungare victorioase. Din perspectiva sa, influențele iudeo-germane care afectaseră clasa mijlocie ungară reprezentau forme de corupere a spiritului maghiar pur. 

            

Atitudinea antisemită și anti-germanică și-a manifestat-o constant, mărturie stând și cele 44 de articole publicate pe durata a doi ani în jurnalul Virradat, unul dintre cele mai rasiste și antisemite organe de presă din perioada interbelică. Articolele sale ilustrează situația alarmantă a spiritului maghiar, folosind tușe dramatice și imagini apocaliptice. 

Atitudinea sa revoluționară și-a manifestat-o constant, atât în relație cu Republica Sovietivă Maghiară, instituită pentru doar 133 de zile de Béla Kun, dar și în relație cu Partidul Crucilor cu Săgeți, un echivalent al Gărzii de Fier în Ungaria. Cu toate acestea, pozițiile sale publice au subminat permanent sensul existenței elementului alogen în mijlocul națiunii ungare.

Efervescența lui Szabó Dezsó a inspirat publicul, acesta devenind un scriitor influent și bine cunoscut. Colecția de nuvele în trei volume “Az elsodort falu” (Satul luat de ape) reprezintă pentru foarte mulți critici cea mai importantă lucrare a sa. În 1935 a fost nominalizat pentru a primi Premiul Nobel pentru Literatură. Cu toate acestea, în perioada 1945 (anul morții sale) - 1990, prezența sa în programele de studiu dedicate literaturii maghiare a fost modestă.


Odată cu eliberarea națiunilor est-europene din constrângerile ideologice ale lagărului comunist, se creează premisele pentru o reelavaluare a contribuției scriitorului Szabó Dezsó la istoria literaturii maghiare și la definirea intereselor națiunii în cadrul mozaicului european.

În 1984, apare la Editura Univers, în traducerea Georgetei Hajdu, colecția de zece nuvele “Legenda Funiei”, care cuprinde texte publicate în perioada 1913-1934.

Citind cele 10 nuvele, poți remarca în egală măsură atemporalitatea problematicilor, dar și câteva teme preferate ale autorului: personajul dual (Don Quijote – Penitența lui Don Quijote, Imre – Binoclul inversat, Iisus Cristos – Nevoia de Cruce, Demarchi – Cimitirul cel Bun, Balatonul – Bun e Dumnezeu, Ánizs Péter – Legenda Funiei), metamorfoza umană, războiul interior, animalele însuflețite, rănile lui Cristos, simetriile, conflictul ideologic, formele ipocriziei etc. O notă comună rezidă și în plasarea personajelor într-un cadru natural care le susține sau subminează idealurile, relația mediu-personaj fiind foarte atent construită.


Fiecare nuvelă creeză condițiile unei reflecții profunde cu privire la sensul existenței, la zădărnicia scopurilor profane ale vieții (fie că vorbim despre afirmarea egoismului individual, despre mizele războiului, despre subminarea și dorința suprimării străinului, despre alergarea după acumulări materiale etc.), în egală măsură oferă șansa unor salvări prin gesturi aparent banale (o discuție despre câine, privirea prin binoclul întors, salutul unui copil în cimitir, o discuție cu gazda, punerea pe cruce a lui Isus, găzduirea lui Isus).

Nuvelele, asemenea unui caleidoscop, orientează atenția într-o multitudine de direcții. Secvențe de vieți tragice, momente ale întâlnirii cu moartea, condiția mizeriei, eșecul consacrării, puterea revelației, expresia solidarității umane, diversitatea formelor în care duplictatea se manifestă, sunt condensate în texte care redau cititorului dovezi ale impetuozității gândirii și spiritului autorului.

În nuvela Penitența lui Don Quijote, prima care deschide volumul, dramatismului conflictului interior al unui erou aruncat în mijlocul unui tărâm al ecourilor, un Don Quijote “azvârlit pe pământ maghiar”, i se opune dramatismul lipsei de sens a lumii. O lume care se exprimă prin porci, prin fraze superficiale și lipsite de sens, prin frici, prin demagogia și egocentrismul sofistului, “liberalului”. Datorită plasticității textului, cititorul poate simți aproape organic trăirile unui Don Quijote epuizat de idealism, la confruntarea cu o lume abrutizantă și conservatoare.


Colegiul Reformat din Cluj – fostul elev Szabó Dezső evocă vremurile tinereții sale în autobiografia (neterminată) cu titlul de Életeim, reflectând viața culturală clujană maghiară cu o rară sensibilitate

Iată în continuare câteva fragmente care pun în evidență fidelitatea lui Szabó Dezsó pentru temele sociale.

“Tătarul vorbea tătărăște, ungurul ungurește. Dar se înțelegeau prin pâine, prin carne, prin vorbele izvorâte din inimă. Fiindcă acolo, în jungla umană a canibalei Europe, în inima lor strălucea vatra familiei strămoșești. Vatra de care ne-am rătăcit și suntem, de atunci, orfanii Europei.” Doi orfani - 1921.

“În spatele lucrurilor, în spatele oamenilor, a lumilor, stătea moartea și privea. Peste parlamente, unde milioanelor de oameni li se inoculează otrava istoriei, peste frabrici, unde carnea strivită a poporului produce cirezi de averi, peste biserici, unde paznici chiori culeg ciorchini de zei din vița de vie umană, peste așezămintele bucuriei, unde hăituiții sîngelui chefuiesc cufundați în potire femeiești înăbușite, peste cumplita mușcătură universală a lumii, privea moartea. Privea micul cimitir din Sori.” Cimitirul cel bun – 1924.

“Iar Ánizs Pityu și Ánizs Julis și Ánizs Gyuri, Ánizs Anikó, Ánizs Manci, Ánizs Feri, Ánizs Tera, Ánizs Laji, Ánizs Klári, Ánizs Katica plângeau repetând “Mi-e foame!” Până și picătura umană de șase luni, micuțul Ánizs Jóska spunea, prin plânsul lui fără cuvinte: “Mi-e foame!” Și din multele vaiete mărunte se adună nesfârșita Niagara a mizeriei omenești, al cărei torent mătură totul în cale: biserică, lege, speranță și credință. Și nu se zărea niciun Dumnezeu deasupra vâltorilor negre.” Legenda funiei – 1932.

Nuvela care închide volumul și din care este preluat citatul de mai sus, Legenda funiei, prezintă o galerie de personaje și situații antitetice, generate de conflictul ideologiilor specific începutului de secol XX, dar și o galerie de forme ale ipocriziei și demagogiei, toate expuse unei judecăți finale, care purifică și consacră o dreptate aparent absolută.

Între aspectele care dau valoare colecției de nuvele, se pot număra: urmărirea parcursului gândirii și creației scriitorului Szabó Dezsó pe o perioadă lungă de timp (două decenii), corespunzătoare etapei de implicare socială și efervescență revoluționară maximă, dar și complementaritatea temelor și a personajelor. 

Cititorul contemporan, mai puțin familiarizat cu conflictele ideologice ale primelor decenii din secolul trecut, dar și cu atitudinile radicale ale scriitorului, ar putea fi nedumerit citind texte social-militante în care “dușmanul” este atât de frecvent redefinit, reinventat, însă în mod sigur va fi fermecat de puterea imaginilor create de Szabó Dezsó, de intensitatea emoțiilor pe care le generează, de originalitatea alegerii cuvintelor, de talentul cu care își definește personajelor și situațiile în care le plasează, dar mai ales de conflictele rezultate din confruntarea slăbiciunilor omenești și a judecării acestora prin prisma unei autorități supreme.





Sus