Miercuri, 22 Mai 2019
Miercuri, 22 Mai 2019


Călimară / Kosztolányi Dezső: „Zmeul de aur” și o întrebare: „care a fost mai bun?”

Kosztolányi Dezső: „Zmeul de aur” și o întrebare: „care a fost mai bun?”

Un zbuciumat fragment din viața profesorului de matematică-fizică Novák Antal, într-o localitate din Ungaria înainte de războiul mondial, un roman de analiză psihologică la care am avea ce reflecta și azi - aceasta este tema de bază a romanului „Zmeul de aur”.

Kosztolányi Dezső își începe depănarea firului evenimentelor în ziua de Armindeni, zi în care 
Kálmán Liszner, un negustor, tatăl lui Vili, un elev cam leneș la învățătură dar foarte bun la sport, împodobește un plop. „Pe crengile lui atârnau baticuri colorate, mere, portocale, legături de curmale și sus, sus de tot, vreo zece sticle de șampanie [...]. Mai atârnau și niște sticluțe de lichioruri frumos colorate, verzi, albastre, vișinii. Aveai impresia că-i un pom de Crăciun [...].”

Mi s-a părut interesant de punctat acest aspect, tocmai acum când ne apropiem de Crăciun și fiecare își va împodobi bradul în casă sau în curtea casei. Diferența dintre pomul de Crăciun și cel de Armindeni e excelent reliefată de autor într-o frază: „Copacul ăsta păgân nu-i împodobit într-o cameră închisă, printre oglinzi, ci pe stradă, în loc deschis, oferind tuturor darurile vieții.”

De altfel de „daruri ale vieții” e vorba mai departe. Viața școlii și viața particulară a profesorului Novák Antal sunt două aspecte importante prezente în roman. Pe profesor, dirigintele clasei a opta, elevii „îl desfăceau în bucățele mici ca pe o jucărie pe care au iubit-o, dar au vrut să vadă din ce se compune.”

În școală, „deasupra vitrinei se orânduiau busturile clasicilor considerați inamici personali – scriitorii latini și greci [...].”

Novák era de părere că „noi, profesorii, ne putem ocupa de știință printre picături, atât cât ne este necesar pentru a o transmite, a o populariza. Misiunea noastră adevărată e apostolatul, [...] ceea ce este destul de dificil.”

Profesorul de matematică-fizică avea replici comice și acide în același timp pentru elevii care nu gândeau. A spus ceva asemănător și „unuia dintr-o familie cunoscută, care acum ajunsese secretar de stat și rostea adesea cuvântări cu paharul în mână într-un cazinou de elită.”

Sunt prezentate câteva imagini ale școlii acelor vremuri, pe care le putem observa cu ușurință și azi, oriunde ar fi. În școala unde preda Novák, există – ca în orice școală – elevul cel mai bun „Dezső Ebecky, elevul cel mai bun și cel mai sincer, hulit de toți elevii clasei a opta.”

Hulit nu pentru că învăța foarte bine, ci pentru că „să înveți chiar atât de bine e de-a dreptul scârbos.”

Apariția lui Dezső Ebecky printre ceilalți colegi „era apăsătoare cam ca a unui profesor, pe care dacă-l vezi îți amintește de toate necazurile gimnaziului.”

Între profesori relațiile amicale erau doar de fațadă. În realitate, „Foris îl privea cu dușmănie pe Antal Novák, Lázár Nyerge îi invidia pe cei mai înstăriți.”

Soțiile profesorilor făceau la fel: „...dacă observau vreun samovar, sau vreun tacâm mai deosebit, pe care ele nu le aveau acasă, se întristau și la întoarcere se certau pe drum cu soții lor imputându-le că nu au nimic ca lumea și nu se linișteau până ce nu făceau rost de obiectul dorit.”

         



Novák Antal are o fată, Hilda. Cu multă delicatețe, autorul ne spune că mama Hildei nu mai există...„Pe verandă era aranjată o masă rotundă, cu tacâmuri pentru două persoane. Locul Hildei era cu fața spre poartă, iar al lui Novák cu spatele. Locul al treilea, dintre ei, era gol de acum șase ani.”

Fata fuge de-acasă cu un băiat a cărui mamă e contesă. Între contesă și profesor se trimit scrisori pentru lămurirea situației. „În această scrisoare, înțesată de expresii franțuzești și nemțești, contesa descrisese pe șapte pagini situația, într-un stil lapidar,[...].”

Cam ciudată folosirea cuvântului „lapidar” din moment ce autorul ne spune că e vorba de o scrisoare de șapte pagini. Lapidar înseamnă concis, pe scurt. Oare cum ar fi arătat o scrisoare detaliată în acest caz?...Sau să fie o scăpare a traducătorului?

Un conflict între elevul Liszner Vili și profesorul Novák Antal duce desfășurarea evenimentelor din roman în zona tragediei. Vili nu prea are legătură cu cartea, dar e sportiv de performanță. E foarte interesant și neașteptat modul cum Kosztolányi Dezső surprinde un aspect de la un antrenament. „Vili [...] peste câteva clipe alerga cu toată viteza spe țintă. Câmpiile se năpusteau spre el.”

Cam multe întâmplări nefericite pe capul profesorului. Văzut de o parte a societății în care trăiește ca făcând rău chiar nevinovat fiind, părăsit de fiică, Novák Antal ia o măsură foarte dură asupra propriei vieți. Poate că i-a fost imposibil să discearnă care rană sufletească i-a fost mai adâncă: cea lăsată de Hilda, sau rana fizică lăsată de Vili pe spatele și în capul său, cu bâta. Greu de ales, pentru că „Hilda s-a prefăcut că se poartă frumos cu el, până în ultima clipă înainte de a-l părăsi. Vilmos Liszner îl prevenise într-un fel, amenințându-l.”

„Care a fost mai bun?” întreabă Kosztolányi Dezső, la sfârșitul romanului, lăsându-ne pe noi, cititorii să dăm răspunsul. Numai că noi nu putem răspunde înainte de a ști care dintre noi e, într-adevăr bun, atât de bun încât să poată răspunde...








Sus