Joi, 14 Decembrie 2017
Joi, 14 Decembrie 2017


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară: „Îndurare” de Németh László și cât de mult contează ultima impresie

Biblioteca Româno-Maghiară: „Îndurare” de Németh László și cât de mult contează ultima impresie


Romanul scriitorului născut la Baia Mare în 1901 și decedat la Budapesta în 1975 m-a făcut să mă gândesc dacă nu cumva vechea noastră zicală „prima impresie contează” n-ar putea fi reformulată în „ultima impresie contează”.

Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri: întoarcerea lui Kertész János după 7ani de prizonierat în Siberia, cu încercarea de readaptare la societatea pe care o găsește schimbată, relațiile tensionate cu soția sa și evoluția fiicei sale Ágnes ca medicinistă și în viața ei privată. E interesant de observat că romanul are o desfășurare care începe cu o plimbare între Ágnes și Halmi Feri, și el student la medicină și se încheie cu aceleași două personaje. Între cei doi era o legătură numai de ei știută.

„...faptul că în dosul frunții acestui tânăr serios, cu nasul mare, sălășuiau aceleași imagini dragi, grădinile de zarzavat, căpițele de fân, șura și grajdul, idilizate în imaginația ei de orășancă și ridicate la rang de poezie, crease între ei o intimitate atât de profundă, de parcă ar fi fost amândoi în posesia unei taine despre care toți ceilalți colegi habar n-aveau.”


La un moment dat – zice Németh László - „Ágnes o luă pe bulevardul [Andrássy] ce se pierdea în noapte [...]. Mergea pe banda care în copilăria ei era destinată „exclusiv pentru călăreți”.”

Peste aproximativ 100 de ani, banda pentru călăreți va avea altă destinație: pentru bicicliști.

Șapte ani sunt mulți...suficient de mulți astfel ca doamna Kertész să-și găsească un amant, pe Lackovics, care s-ar apropia și de fiica ei, doar că „Graba cu care se ridică Lackovics [...] pășind în întâmpinarea ei, o agasă pe Ágnes cu atât mai mult cu cât, la prima lor întâlnire, se simțise chiar măgulită de elasticitatea și gestica poate puțin prea largă a tânărului venit în întâmpinarea ei, ca și de atitudinea lui reverențioasă, deși ușor rigidă, și de complimentele spumoase care, după obișnuita strângere de mână, se transformaseră curând într-o explozie de lingușeli și dezmierdări dulcege.”

Să nu ne mirăm de respingerea sau mai bine zis de repulsia pe care o manifestă Ágnes pentru cineva care a vrut să-i ia locul tatălui ei și care, pe deasupra, mai este și scund și crăcănat...Mai mult, tânăra și frumoasa Ágnes se gândește că „prezența discretă, mascată chiar, a tânărului acela atât de trist și parcă îndurerat, o înduioșă, dar îi dădu în același timp și un gust amar, de parcă interesul tânărului taciturn ar fi așternut peste ea un ham ori un arcan sufocant, insuportabil.”
     

Un lucru e sigur: doamna Kertész îl suportă din ce în ce mai greu lângă ea pe domnul Kertész, profesor de gimnaziu: „Nici mila, nici prefăcătoria n-o caracterizau într-atât pe maică-sa încât s-o determine să-l accepte lângă ea în pat.”

Nici sentimentele profesorului Kertész János nu rămân neschimbate. El vorbește despre soția sa în prezența fiicei numind-o „mămuca” , apoi devine „maică-ta” și pe urmă „nevastă-mea”. 
Autorul subliniază că această schimbare de adresare „se rezumă parcă la relațiile juridice”.

Mai mult, în jurnal ținut de „Kertész János, profesor de gimnaziu de stat, început la 14 septembrie 1898”, scrie: „Mă îngrozesc când mă gândesc pe ce vulcan mizerabil mi-am clădit fericirea.”

Cu toate acestea, dl. Kertész e înțelegător față de dna Kertész: „Ea avea nevoie de multă răbdare și dragoste [...]. Or, în timpul războiului, absența mea a lipsit-o tocmai de ceea ce avea mai multă nevoie.”

Ágnes vede în sentimentele pe care tatăl său le mai are față de soție prin ochii studentei la medicină „...el o tratase pe nevastă-sa ca pe o bolnavă. Firea ei impulsivă îl făcuse să nu observe la ea lipsa sentimentelor de dragoste, astfel încât, asemenea unui fermier înlănțuit de ea, avusese tăria să se bucure de rarele momente însorite ale existenței sale și să-i suporte capricioasele accese de furie.”

Întors din prizonierat, tatăl lui Ágnes nu scapă nicio ocazie de a povesti cele pătimite. „ Și cu cât se ambala mai mult, cu atât mai tulburătoare devenea trecerea de la un subiect la altul, [...] dar în realitate se dovedea a nu fi altceva decât un șuvoi nestăvilit ce-și căuta matca, azvârlind amintirile la suprafață ca pe niște cadavre sau acoperișuri smulse de viitură.”

Speranța împăcării între soți apare spre sfârșitul romanului. „Până nu de mult ea nu fusese decât madam Kertész, atâta tot, soția profesorului de gimnaziu și, oricât de mult îl ura pe soțul ei, firavele raze de lumină pe care i le oferise viața le datora lui [...].” 

Din nou, apar acele „firave raze de lumină” sub forma unor zâmbete cu subînțeles. 

Romanul se încheie cu o îmbrătișare și cu sărutul pe frunte de la Ágnes pentru Feri. „Era, așadar, momentul să-l convingă că lumea exista, la urma urmelor, și pentru el și să azvârle, să izbească cu el de perete, așa cum procedase și prințesa din basm cu prințul fermecat, transformat în broască.”

Erau un sărut și o îmbrătișare și pentru maică-sa, pentru tatăl său, dar și pentru toți bolnavii din spital, pentru întreaga omenire, „omenirea asta șchioapă, căreia trebuie să-i dai credință ca să poată alerga, având totodată grijă să nu se împiedice cumva de propria-i infirmitate.”

Tocmai această ultimă frază m-a făcut să spun că ultima impresie contează. „Îndurare” are multe pagini de etimologie și de abordări medicale specifice începutului secolului al XX-lea, dar ce mai contează aceste divagații de la esența narativă a romanului, când încheierea spune atât de clar care-i calea...











Sus