Joi, 14 Decembrie 2017
Joi, 14 Decembrie 2017


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară: Despre nuvela lui Titus Popovici – Moartea lui Ipu

Biblioteca Româno-Maghiară: Despre nuvela lui Titus Popovici – Moartea lui Ipu

Sfârșit de război într-un sat ardelean. Se mai aud salve de tun în depărtare, dar cine le mai bagă în seamă? Nemții mai locuiesc în sat, împărțindu-și timpul și pâinea cu sătenii.

Ascuns bine în spatele unui alter-ego interesant, rar arătîndu-și chipul real (atunci vrând să meargă mai bine la pescuit, decât să se tot războiască), autorul încearcă să definească grotescul războiului. Se simte bine în pielea acestui alter-ego, copil orfan de 14 ani, mai tot timpul desculț, ținut la casa surorii și a cumnatului său, preotul satului.


Într-o bună zi descoperă cadavrul unui neamț, ce locuia cu superiorii în sat. Fusese ucis pe câmp, nu în tranșee. Chiar dacă acesta se purtase bine cu el, lăsându-l să se joace chiar și cu arma sa (neâncărcată bineînțeles) pe copil nu-l afectează emoțional moartea acestuia. Îi ia arma și se mai uită o vreme la furnicile ce urcă și coboară în sângele năclăit. Pe urmă pleacă. Aceasta este o latură a măștii lui. 

Se dovedește a fii un copil încrezut, cu o atitudine mai tot timpul batjocoritoare, observând defectele tuturor, suflet chinuit ce nu-și găsește locul printre oameni. Singurul ce are putere asupra lui, singurul în al cărui anturaj se simte bine este Ipu, bătrânul dus cu pluta, ”cel sărac cu duhul”, urât, naiv și șmecher, însă pescar neântrecut. A fost acceptat ca slugă la casa cumnatului, de dragul copilului. Oricât de dezgustător părea, emana din el ceva deosebit de-l putea ține în frâu pe copil. Era de o ”bunătate tâmpită”, calitate pe care elita satului a și folosit-o, trimițându-l la moarte pentru ca ei să scape basma curată.


       Ipu și elita satului  în rolul principal Gerard Depardieu, regia  Bogdan Dreyer (2013)

Vanitatea și ipocrizia le-a dictat această nebunie. Să-l dea pe mâna nemților. Comandantul, după ce află de moartea subalternului le cere sătenilor să găsească vinovatul că de nu elita satului va fi persecutată și ucisă. Așa, ca să dea un exemplu. Drept care ei ”rezolvă” situația. Îl cheamă pe Ipu la ospăț. Primește băutură și mâncare pe săturate, se plâng în fața lui, cum că ei nu vor să moară. Într-un cuvânt fac orice, numai ca el să se prezite a doua zi în fața comandantului, cum că el l-ar fi ucis pe neamț spre a fi executat. Ipu acceptă. 

Dar cere mult pământ pentru fosta nevastă de care se despărțise dealtfel cu mult timp în urmă, pentru frate, pentru soră-biată ființă alienată mintal. Notarul de față legalizează totul (în scrâșnetul de dinți al donatorilor, elita satului). Deci are grijă de ai săi. El care la pescuit e beat de fericire ce pește mare a prins, ca mai apoi să-l taie bucăți, să-l împartă tuturor – și nemții primesc bineînțeles căte o bucată. Și mai vrea ceva. Să-l ducă în biserică, să vadă și să audă cum va fi jelit.

Și această cerere i se îndeplinește, e ținută și proba de priveghi. Jelitoarea satului e de fapt fosta lui soție. E încântat. Cu atât mai puțin copilul, care asistă la toată șarada. L-a pierdut pe Ipu. Crede că l-a pierdut pentru totdeauna. 


             Ipu și copilul – în rolul principal Amza Pellea, regia Sergiu Nicolaescu (1971)

E prima moarte, pentru el. Ideea că a doua zi va fi executat e a doua moarte, pentru ei, elita satului. Cred că așa cumva a înțeles traducătorul, dând traducerii titlul: Cele două morți ale lui Ipu.

Grotescul final survine atunci când se află a doua zi în zori că nemții au plecat din sat. Peste noapte, repejor.




Sus