Marţi, 21 Noiembrie 2017
Marţi, 21 Noiembrie 2017


Călimară / Biblioteca Româno-Maghiară: Despre Márai Sándor și Lumânările ard până la capăt

Biblioteca Româno-Maghiară: Despre Márai Sándor și Lumânările ard până la capăt 

Scris in 1942, „Lumânările ard până la capăt”, a cunoscut adevărată apreciere a criticii de specialitate și a publicului în ultimii ani ai secolului XX. Și in primii ani ai secolului XXI. opera lui Márai a fost în atenția oamenilor de cultură. S-au realizat o ecranizare, de un regizor maghiar, si o punere in scena la „Duke of York's Theatre” din Londra.

Subiectul romanului e construit în jurul unor întâmplări petrecute acum 41 de ani, când doi prieteni se despart, în urma unui presupus act de intentie criminală și de adulter.

Timpul n-a sters nimic din amintirile generalului. Momentele petrecute în trei, el, generalul Henrik, soția sa, Krisztina si prietenul generalului, Konrád, sunt de neșters din memorie. Nu setea de răzbunare il tine pe bătrânul general atâta vreme cu memoria evenimentelor intactă, ci dorința de a lămuri, că între doi buni prieteni, ce s-a întamplat odinioară.

    

„De-a lungul întregii vieți, omul se pregătește pentru ceva. La început, se simte jignit. Apoi, vrea sa se razbune. Apoi asteaptă. Generalul așteptă deja de mult timp. Aproape că nici nu mai știa când anume jignirea si setea de răzbunare se transformasera în așteptare. Timpul conserva totul, dar lucrurile își pierd intensitatea, devin palide, ca fotografiile foarte vechi, fixate pe placă metalică. Lumina, timpul, șterg nuanțele specifice și proeminențe ale contururilor.”

Generalul „se antrenează în fiecare zi, ca spadasinii profesioniști. Cu ce se antrenează? Cu amintirile sale și rezistența de care trebuie sa dea dovada ca nu cumva timpul și singurătatea să ierte ceva în sufletul său, în inima sa.”

Rămas singur, generalul are timp să-si rememoreze multe momente din viață , să revadă frumoșii ani când se leagă cele mai trainice prietenii, adolescența. Cei doi s-au cunoscut când erau foarte tineri și urmau împreună școala militară.

„În acest haos uman prietenia dintre Konrád si Henrik strălucea ca lumina blândă a unei ceremonii organizate în Evul Mediu cu ocazia unui legământ de loialitate.”

„Dar trăiau o viață inocentă, de parcă prietenia, a cărei mantie răcoroasă le învelea viețile tinere, i-ar fi recompensat pentru tot ce-i chinuia atât de înfrigurat pe ceilalți, pe curioși și pe neastâmpărați, gonindu-i spre tărâmurile mai întunecate și mai diabolice ale vieții.”

„...valsau prin saloane de parcă viața ar fi fost o sărbătoare disperată, o ceremonie tragică și sublimă, la finalul căreia gorniștii aveau să sufle în instrumente, anunțându-i pe participanții la serată că au de îndeplinit un ordin fatal.”

        

Cei doi prieteni se reîntâlnesc la castelul lui Henrik după o lungă perioadă de timp, în care unul a trăit în fiecare clipă cu gândul clarificării tuturor aspectelor neclare din trecut, celălalt a încercat să se depărteze de loc, ajungând până în zonele tropicale ale Pământului, dar mai ales să uite momentele când, îndrăgostit de soția prietenului, a fost foarte aproape de a înfăptui o crimă. 

Cei doi au avut timp să se gândească la un anumit moment din trecut, dar, unul a făcut asta rememorând ultimele clipe petrecute în trei la castel, decorul de atunci, cu lumânările albastre care ardeau pe masă. Celălalt a încercat să fugă de amintire ajungând în zone foarte îndepărtate.

Discuția de la castel are un final pe care îmi permit să nu vi-l spun. Credeți-mă, această carte merită săfie citită!

Sigur, că ar fi de dorit să avem ceva de învățat după fiecare carte pe care o citim, mai direct spus, să rămânem cu ceva pentru noi, cititorii, după ce memoria noastră selectivă își va face datoria și multe din amănuntele cărților citite vor fi șterse. „ Lumânările ard până la capăt” ne învață că „există lucruri mai cumplite decât moartea și suferința..., atunci cand omul își pierde respectul față de sine.”

„ Numai ca oamenii au mare grijă să nu-și piardă respectul de sine. Cum? Simplu. Nu-l poartă asupra lor.” A spus cineva pe nume Domnica facand un comentariu pe www.citatepedia.ro despre cele scrise de Márai in legatura cu pierderea respectului de sine.

Respectul de sine... Oare putem vorbi de așa ceva când ne gândim la o (anumită) națiune?




Sus