Marţi, 17 Octombrie 2017
Marţi, 17 Octombrie 2017


Călimară / Mirela Cara: „Ábel în codru”, un portret al secuiului neaoș

„Ábel în codru”, un portret al secuiului neaoș 

Orice iubitor de lectură știe că sunt în lumea asta cărți care nu doar că te cuceresc de la primele rânduri, dar se și imprimă în mintea ta de parcă ar fi relatarea unor experiențe pe care le-ai trait chiar tu. Gândindu-te peste ani la o astfel de carte, revezi cu ochii minții, pas cu pas, fiecare aventură prin care trece personajul principal de parcă ai reciti povestea iar și iar. 


De curând, mi-a căzut în mână din nou o astfel de carte, respectiv „Ábel în codru” a lui Tamási Áron, cel despre care auzisem că ar fi autorul de suflet al secuilor. Trăind de peste doi ani printre ei, mi-am dorit nespus să mă apropii cât pot de cultura lor și de ceea ce îi definește, iar asta în opinia mea se face foarte bine prin literatură. 

Parte dintr-o trilogie cunoscută, „Ábel în codru” este povestea unui secui de rând, sărac și obligat să-i facă față vieții, surprins din clipa în care se desparte brusc de copilărie și de casa părintească, spre a deveni paznic peste pădurea băncii din Harghita, până când ajunge să se deprindă cu șiretlicurile traiului printre străinii care urmăresc fel și fel de interese. 



Povești de genul celei scrise de Tamási Áron sunt desigur multe în literatura universală, subiectul nefiind nici nou, nici surprinzător în vreun fel. Însă ceea ce te uimește încă de la primele pagini, dincolo de simplitatea și realismul cu care se narează totul, este tipul de dialog pe care personajele îl au unele cu altele. 

Deși asistăm, de pildă, la o discuție între tată și fiu, care în mod obișnuit ar trebui purtată în termenii cei mai direcți posibil, în cartea autorului transilvănean descoperim o succesiune de replici subtile, pline de aluzii, de parcă secuiulului de rând îi place să se joace cu mintea celuilalt, să i-o pună la încercare, determinându-l mai degrabă să ghicească unde vrea să ajungă decât să-i transmită în termeni clari mesajul pe care urmărește să-l comunice. Trecând prin dialog, te întrebi automat ce se ascunde dincolo de el. 

Să fie o nevoie de a lungi conversația de dragul conversației sau teama de a comunica simplu și direct pentru că știi că nu întotdeauna verba volant, iar ceea ce spui este și ceea ce îți asumi și nu e reversibil? Dacă ai în vedere și tipul de relație dintre personaje, ai zice că, adesea, secuiul văzut de Tamási Áron este fragil pe dinăuntru, atent la sentimentele celorlalți, dornic să menajeze și chiar să pregătească psihic omul înainte de a-l lovi cu spusele în față.


Vrând nevrând, pe măsură ce parcurgeam filele romanului, mi-au venit în cap și alți țărani, pe care i-am întâlnit în literatura română și ale căror povești le-am citit cu ani în urmă. Spre deosebire de secui, care se zbate în aceeași sărăcie și care luptă pentru supraviețuire în condiții similare, țăranul român este mai direct, vorba-i e la fel de aspră ca viața pe care o duce și nu pare să aibă timp de menajamente. Aceasta pare să fie diferența majoră între românul și secuiul neaoș, care găsește răbdarea necesară să își tatoneze partenerul de dialog spre a nu risca într-o măsură mai mare decât își dorește. 

Diincolo de toate aceste aspecte, ceea ce-ți rămâne după lecturarea romanului despre încercările prin care viața îl impinge pe fragedul Ábel este scriitura. Talentul literar al lui Tamási Áron constă în capacitatea de a țese frazele astfel încât să poți citi fără oprire doar de dragul de a urmări îmbinarea propozițiilor și jocul sublim al cuvinelor. „Ábel în codru” putea fi despre orice, căci, prin felul cum e scrisă, ar fi fost neîndoielnic o carte memorabilă. Cu atât mai valoroasă devinde, cu cât pățaniile tânărului adus în prim-plan sunt impresionante și îți apasă dur pe suflet de multe ori. 







Sus