Marţi, 17 Octombrie 2017
Marţi, 17 Octombrie 2017


Călimară / Gib Mihăescu și doamnele sale cu întrebări eternizate: Donna Alba sau Karácsonyi Irma?

Gib Mihăescu și doamnele sale cu întrebări eternizate: Donna Alba sau Karácsonyi Irma?

Prietenii de la literatura comparată mă vor corecta, probabil, când o să-mi citească observația, cum că Gib I. Mihaescu – micul Stendhal din Drăgășani – nu are nici pe departe echivalent în literatura maghiară. Ba mai mult, rudele Donnei Alba trăiesc parcă într-un mediu endemic românesc, surioara ei fiind Adela lui Garabet Ibrăileanu. După ce voi fi certat de cei de la literatura comparată, va urma mustruiala profesorilor de limba și literatura română, când o să menționez că pentru mine nu Donna Alba este personajul principal din roman, ci una dintre cocotele mansardei și anume... Irma Karácsonyi.


Când Mihai Aspru citește prima dată numele ei pe tabelul locatarilor – Irma Caraczony – , menționează rapid: parcă e unguroaică... Cititorii maghiari – mai ales dacă citesc traducerea romanului în limba maghiară, cu titlul Alba hercegnő – se prind repede că este de vorba de ”prințesa” Karácsonyi Irma, care vorbește o română stricată, un fel de ”basic român” colorat de expresii ungurești convertate în română cu o veselie de invidiat.

”– Eu nu mai sunt contesă, oftează atunci Irma Caraczony, și ochii ei cu cearcăne ușoare, vag încrețite, rămân câtva căscați în vreun trecut real ori închipuit... Nici n-am fost vreudate... însă mama mea... să știe dumneta... a fost fiche de contesă.

Ei, eu nu sunt nici mirat, nici vrăjit de Donna Alba cea exotică, însă când e vorba de Irma... fără de care nici scrisorile în pricină nu ar fi ajuns niciodată la acest arivist semi-simpatic, Mihai Aspru.

Nu știu dacă ”se cere” azi pe undeva caracterizarea Irmei Karácsonyi – în detrimentul Donnei Alba , dar dacă există așa ceva, sunt convins că bărbații maturi o să voteze cu ea. Adică, scuze, nu mă refer la faptul că 500 de lei era tariful cu care Preda Buzescu încerca s-o vrăjească, ci la seninătatea feminină a acesteia.


”Într-o noapte, era târziu și Irma nu mă lăsa să dorm, auzirăm un ciocănit discret la ușă. Era la mine, era la Irma? (ușa ei se afla cam în fața alei mele, ceva-ceva mai la stânga) nu aș fi putut spune. Cu degetul la buze, Irma îmi făcu semn de tăcere, zâmbi apoi, vroi să-mi șoptească cine știe ce, dar renunță. Și mă privi poznaș și oarecum nesigur, puțin îngrijorată. Ceva mai târziu apoi, pe când eram pradă înlănțuirilor ei sălbatice și a tuturor interjecțiunilor din vocabularul unguresc, aceeași bătaie discretă își făcu loc în urechile mele.”

Iată deci cum ”albeața nobilă” a Donnei Alba devine tot mai... deschisă când este așezată lânga cocota Irma, a cărei inimă este tot așa de larg deschisă, ca și cele două aripi nude ale sale, pline cu dor și dar.

Dacă aș avea 16 ani, m-aș îndrăgosti de cocota Karácsonyi Irma. Mai târziu, poate, aș fi întrebat bărbații mai maturi: Donna Alba sau Karácsonyi Irma? Poate...

Superb roman, cu personajele realismului universal proiectate pe canvasul realităților Bucureștilor de odinioară, cu prințese adevărate și false, cu prinți și cerșetori ai propriilor imaginații.






Sus