Duminică, 16 Iunie 2019
Duminică, 16 Iunie 2019


Călimară / Horia Picu: Despre Kemény Zsigmond – „Văduva și fiica ei”

Horia Picu: Despre Kemény Zsigmond – „Văduva și fiica ei”

Citesc despre castelul din Sânzieni, un loc unde se desfășoară multe din acțiunile romanului:

„De-a lungul secolelor castelul a fost în proprietatea mai multor moșieri și familii de nobili. În zilele noastre este cunoscut sub numele Tarnóczy, după familia cu același nume, legenda fiind legată de răpiea unei fete. Povestea văduvei și fiicei lui Tarnóczy Sebestyen l-a inspirat și pe scriitorul Kémény Zsigmond.” (sanzieni.ro)


Romanul istoric „Văduva și fiica ei” al lui Kemény Zsigmond este un fragment de Ev Mediu cu intrigi de castel, cu răpirea unei fete, cu căsătorii, sinucideri, cu bătălii care erau la ordinea zilei, cu domnitori ca Vasile Lupu și principele Transilvaniei Rákóczi György. Chiar despre nesfârșitele bătălii ale acelor vremuri, putem citi: „Doamna lui Petneházi István le citește biblia doamnelor de la curte, Szécsi Mária a plecat din țară, iar tătarii nu vor nicidecum să năvălească.”

Spiritul bătăios se îmbină armonios și inspirat în pana de scris a autorului, pentru că urmează o părere de rău din care se vede limpede patriotismul unui personaj: „Inima și brațele noastre n-au ce face...”

Dar pentru că am amintit de castel, ar fi de subliniat că autorul surprinde un aspect de construcție care poate scăpa din vedere omului trăitor în secolul XXI:

„Ferestrele [castelului] pătrate erau relativ mici, înalte și adânci, fiindcă secolul în care fuseseră construite mai curând se îngrijea ca nimeni din afară să nu se poată uita în casă, decât ca oamenii dinăuntru să aibă o priveliște largă.”


Două personaje feminine, mamă și fiică, atât de deosebite una de cealaltă...Fiica, Sára „pe bolnavi îi îngrijea cu atașament dar râdea bucuroasă cu cei sănătoși.”

Mama ei, Tarnóczy Rebekka, văduva lui Tarnóczy Sebestyen, „începând cu hotărniciile și sfârșind cu cotropirile de moșie, trăia în veșnică vrajbă cu toți vecinii de ajunsese până la urmă să citeze legile mai abitir ca propriul său avocat.”

Scriitorul maghiar e un fin cunoscător al universului feminin. Doi bărbați stau de vorbă despre nepoata lui Vasile Lupu, ajunsă la vârsta măritișului. Dar, există o problemă...

„Chipul ei te farmecă [...] dar că ar face din mine un muritor fericit, de asta trebuie să mă îndoiesc, câtă vreme nu-i văd în ochi o lacrimă pe care să n-o fi stors mânia, pe buze un zâmbet în care să nu fi străfulgerat batjocura sau trufia, iar în buclele ei, în locul perlelor orientale, o floare de mărgăritar culeasă de mâna ei pe când se plimba visătoare prin dumbrăvi.”

Despre Sára, cu nesfârșită duioșie Kémény Zsigmond spune: „Frumoasa copilă [...] nu-și putea îngropa buclele aurii în puritatea fără de lacrimi și păcate a pernelor ca neaua [...].”

Dacă suntem în plin Ev Mediu datorită inspiratului roman „Văduva și fiica ei”, e clar că o răpire a prea doritei fete nu putea lipsi. Reacția Sárei (despre ea e vorba) pentru deosebitul moment este următoarea:
„s-a împotrivit cât îi cerea buna-cuviință.[...] Se împotrivi, dar se duse.”

Oricât de frumoasă și oricâte purtări alese ar avea Sára, tot mama ei rămâne cel mai bine conturat personaj. Kémény Zsigmond spune despre ea: „Doamna Tarnóczy, balaurul cu șapte capete de la castelul din Sînzieni”

Sau: „...doamna Tarnóczy știa să se poarte după cum îi cereau diferitele feluri de nenorociri pe care milostivul Dumnezeu i le trimitea ca s-o încerce.”

Mama Sárei îi pune gând rău până și tomnaticului ei ginere: „Haller Péter mai poate respira chiar zece ani de aici înainte. Dacă ar muri degrabă, aș putea pune eu la cale moșiile fiicei mele.”

Despre niște dușmani (familia Mikes), doamna Tarnóczy spune: „Până și cavoul lor strămoșesc l-aș putea ocupa și, scoțând vechile oseminte, aș face din el un lăcaș cinstit pentru morți.”

Despre Rebekka, aflăm – într-un fel de sinistră concluzie – că „...în văduva noastră, credința și fățărnicia se amestecaseră atât de mult încât nici ea n-ar fi putut arăta hotarul dintre jocul teatral și realitate.”


Romanul se încheie tragic. Întotdeauna - zice autorul, „Când iubim pe cineva, îi trecem cu vederea și defectele. Când suntem indiferenți față de cineva, nu dorim să-i cunoaștem nici calitățile.”

Să ne ducem cu gândul într-un moment medieval, de multe ori repetabil și azi: „Cine ar putea aduce vreo vină femeilor că până și rochia de doliu în care vor plânge lângă sicriul soțului lor o încearcă mai întâi, apoi o înapoiază croitorului ca s-o ajusteze fiindcă nu le vine bine?” 

Kémény Zsigmond ne pune pe gânduri după ce citim tumultuosul său roman, cu spectaculoase schimbări de situație, cu pasiuni și regrete târzii, cu o văduvă „devorându-și” fiica, precum Saturn fiii.

Oricum ar fi, totul se termină într-o zi, iar autorul ne invită să reflectăm asupra a toate câte sunt, bune sau rele, intenționate sau întâmplătoare, plăcute sau neplăcute...

„Cât de scurtă e viața! Ce osteneală deșartă să ne pese de ziua de mâine și să ne mânăm dorințele spre viitorul îndepărtat. Cât de ridicol poate fi cultul soarelui la cârtițe și visul efemeridelor la nemurire [...].”




Sus